ROMÂNIA LITERARĂ 51-52 / 2023
Din 8 decembrie. La Ancheta R.l., „2023 – Bilanț” (realizată de Cristian Pătrășconiu): 1) Nichita Danilov – Asistăm la o aliniere extrem de periculoasă. Unii dintre criticii noștri activi aparținând diferitelor grupări literare tind să judece opera unor scriitori, mai tineri sau mai puțin tineri, nu în funcție de valoare, ci în funcție de alinierea lor politică. Astăzi, din păcate, această aliniere față de așa-numita politică corectă a devenit mult mai nocivă decât era cenzura în perioada comunistă. Atunci mai existau portițe de scăpare. Astăzi, aceste portițe aproape că au dispărut. E suficient să ți se pună o etichetă, pentru ca să devii un scriitor marginal. Astăzi, atât avalanșa de scrieri mediocre, cât și conul de umbră al celor nealiniați tind să se amestece între ele, transformându-se nu în purgatorii, ci în adevărate infernuri literare. Odată intrat acolo, poți să-ți lași afară orice speranță pentru o eventuală revizuire literară. Mă îndoiesc că viitorul din ce în ce mai grăbit va mai avea timp pentru revizuiri… Astăzi, în grupurile literare… alături de asaltul mediocrității, umflarea valorilor a devenit o practică curentă, ce subminează și mai mult credibilitatea scriitorului român și credibilitatea actului critic, atât în rândul din ce în ce mai restrâns al publicului, cât și în cadrul breslei. 2) Vasile Igna – Anul 2023 a fost pentru literatura română unul absolut tipic. Poate o anumită încrâncenare, reflex și al tensiunii induse de războaiele din apropiere, a mai aprins uneori spiritele, dar impresia generală este de menținere a părților într-un fel de armistițiu în care luptele sunt întrerupte, dar armele la vedere. Teritoriul în dispută pare a-și fi redus mizele și atracția, cu adevărat vizibile rămânând țintele viitoare. Intră, de aceea, în limitele normalității atât aspirațiile noului val de a-și valida (uneori zgomotos și nu tocmai fair) problematica, militanții și ideologia (machine learning?), după cum tot de firesc țin și eforturile „bătrânilor“ (din care fac eu însumi parte) de a ține cumpăna dreaptă și esteticul în viață. Luptă grea, cu învingătorul necunoscut. Cert e că nu știm dacă literatura merge cu adevărat înainte, dar e limpede că viața trece. Și că gustul public stă pe loc, dacă nu cumva regresează ineluctabil. 3) Irina Petraș – S-au înmulțit, umăr la umăr, compromisurile și intoleranța. Ești de neclintit în hotărârea de a ține cu dreptatea, dar cedezi de îndată ce apare un meschin interes personal ori de grup. S-au născocit atât de multe noi reguli de „corectă“ conviețuire, încât viețuirea însăși e pusă în pericol. Lumea întreagă pare să fi fost prinsă pe picior greșit. Pe scurt, un an care a pus la grea încercare strădania mea de a-mi păstra echilibrul și privirea lucid-senină. Amenințarea cu moartea din toate părțile (cea dinăuntru, muritudinea, nu e pusă de obicei la socoteală!) nu i-a făcut pe oameni mai înțelegători, mai înțelepți. Valabil și pentru scriitori. Taberele, tot mai multe, n-au făcut pași unele spre celelalte. 4) Vasile Spiridon – Din păcate, primatul estetic impus de Maiorescu este neglijat și de unii critici ai noștri „cu drept de semnătură“, care fac, în ceea ce privește categoria sus-numită de pârâtori, o critică de conivență, efectuată în cunoștință de cauză. O astfel de practică lipsită de spirit deontologic poate produce confuzii pe scara valorilor, ce riscă să se asemene cu ceea ce se întâmplă în mediile virtuale. În acel spațiu, orice postare pe internet are pentru virtualii scriitori valoare direct proporțională cu numărul de like-uri primite. 5) Răzvan Voncu – A fost, înainte de toate, un an în care am mai pierdut încă doi mari scriitori: pe Dumitru Radu Popescu și pe Radu Cosașu. Amândoi, aparținând marii generații șaizeci, amândoi, reprezentând genuri aflate azi în suferință: proza și dramaturgia. Încep consemnarea anului literar 2023 cu plecarea lor, deoarece ea este semnificativă pentru scufundarea treptată în anonimat a literaturii române. Dispariția marilor scriitori nu este compensată de nimic: tinerele generații nu dau semne că pot furniza marea literatură pe care o așteptăm. În sumar (selectiv): N. Manolescu, Al. Călinescu, Mircea Mihăieș, Ioan T. Morar, Dan Stanca, Adrian Bodnaru, Horia Gârbea, N. Oprea, Gabriel Chifu, Mircea Bârsilă, Ion Pop, Ana-Stana Tabarasi-Hoffman, Gh. Grigurcu, Marina Constantinescu, Angelo Mitchievici.
CONVORBIRI LITERARE 12 / 2023
Cassian Maria Spiridon, „Nelimitele exterminatoare ale nazismului și comunismului”: Dacă nazismul, prin faptul că a avut o scurtă perioadă de exercitare și dominare, nu a distrus iremediabil societatea civilă, în schimb comunismul a avut suficient timp la dispoziție să o facă. Nazismul, cu ajutorul armatelor occidentale și societății civile, încă vii, s-a reușit să fie judecat, condamnat și populația să fie denazificată. Nu la fel s-a întâmplat în lagărul comunist și vinovat, responsabil de această situație este în mare parte, prin toleranța arătată atunci și acum, Occidentul, pentru care dispariția comunismului, privit doar ca o orientare de stânga, să fie privit și să rămână în opinia generală ca un proiect onorabil care s-a sfârșit prost. Pentru ei s-ar putea să fie doar o astfel de idee cu un sfârșit nefericit, pentru estici a fost și rămâne o realitate terifiantă. Și Gellu Dorian, la Primul raft: Cu Ion Mureşan, părea că Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia îşi deschide porţile spre generaţia ’80, considerată a fi cea mai compactă şi cea care a propus şi o schimbare totală de paradigmă în poezia românească… Ion Mureşan a fost extras din nominalizările făcute pentru anul 2013… În seara galei, numele poetului Ion Mureşan a venit ca o respirare uşoară a sălii, care a aplaudat îndelung. Însă imediat, după ce lucrurile s-au liniştit, un consilier local a declarat în presa locală că el ştie că Ion Mureşan a avut probleme în studenţie, fiind racolat de securitatea ceauşistă, ceea ce atârna greu, nu-i aşa, la titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Botoşani, titlu pe care automat poetul laureat îl obţine. Cazul lui Ştefan Augustin Doinaş, dovedit ca informator al securităţii, însă acesta nu mai era deja printre noi, mărea lista cetăţenilor de onoare ai oraşului, care fuseseră supuşi de securitatea ceauşistă la un chin în plus pe lângă cel de a fi trăit într-o dictatură devastatoare. Însă lucrurile au fost lămurite imediat prin adresa pe care Muri o avea de la CNSAS, prin care se spunea că nu a avut o astfel de colaborare cu fosta securitate defunctă, însă nu chiar de tot, activă fiind, din câte ne dăm seama, prin unii colaboratori, şi azi, aşa cum este cazul unui prieten al unui poet optzecist, mort în septembrie 1990, prieten care timp de zece ani, fiind alături de acesta zi de zi, l-a turnat la securitate, ca element care prezenta „porniri tendenţioase”, în timp ce poetul acum zace în mormânt, iar celălalt, viu şi în putere, se bucură de toate darurile gloriei, fie ea şi din milă! În alte pagini, Mada Cârneci cu „Jurnal spiritual”: 4 decembrie 1999… Târziu, pe la ora 23,30, am luat metroul spre casă. Și în stația de metrou, așteptând, m-a copleșit deodată o bucurie adâncă și liniștită. Bucuria de a fi prezentă la propriul meu suflet. Bucuria de a-mi simți sufletul. De a ști dintr-odată că da, El, Sufletul, există în mine. Există ca ceva de o consistență aparte, ușor diferită de rest și evanescentă, în interiorul sufletului meu terestru, care-mi animă trupul. Era acolo, dureros de bucuros, înăuntrul pieptului meu. În sumar (selectiv): Cristian Livescu, Cosmin Perța, Ion Papuc, Gh. Grigurcu, Th. Codreanu, Mircea Popa, Cornel Ungureanu, Mircea Platon, Ioan Holban, Ioana Diaconescu, C. Bostan, N. Scurtu, Coman Șova, Cristian Livescu, C. Dram, Livia Iacob, Adrian Dinu Rachieru, V. Spiridon, Antonio Patraș.
LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ 11-12 / 2023
Horia Gârbea, la Editorial: Sistemul de validare pe baza „ecoului critic”, înțelegând prin asta strict articole semnate de persoane care nu scriu ficțiune, datează din anul 2009 și este deja anacronic. În aproape trei luștri, situația din teren s-a schimbat radical. Iar îmbătrânirea criticilor, laolaltă cu non-criticii, continuă. Locurile de validare literară se împuținează, cele de veci se înmulțesc. Pe de altă parte, ciomagul unui poet sau prozator este de-ajuns pentru vagoanele de oale fragile pe care le oferă editurile. În fața demisiei criticii, el, ciomagul, poate fi ridicat și de aceia care cunosc totuși, din interior, ce înseamnă un volum de versuri, un roman sau o piesă și Dumnezeu le-a dat puțin discernământ. Restul? Doar vanitate și trufie care, de fapt, adâncesc condiția precară a evaluărilor în literatura noastră din prezent. La trecutu-i mare, zero viitor! În altă pagină, Ion Lazu, „Scriitori în puşcăriile comuniste din România”: Să prezentăm mai întâi statistica dezastrului gestionat de comunişti în lumea culturală a României: mai bine de 400 scriitori au ajuns în puşcării. Dintre aceştia, 51 de scriitori au murit în închisoare. 28 au suferit două sau mai multe condamnări, iar 59 dintre supravieţuitori au reuşit să se pună totuşi la adăpost de „binefacerile” comunismului plecând în exil… Au fost scriitori care, deși cu sănătatea deteriorată, au mai apucat să fie eliberați, sfârșind însă după câteva săptămâni, luni sau ani. Astfel, poetul Constant Tonegaru a murit la 32 de ani, la câteva luni după eliberare. Supravieţuitorii, întorşi la familiile care, cuprinse de disperare, se destrămaseră sau se ascunseseră în alte localităţi, nu au fost reabilitați niciodată de regim, fiind consideraţi nişte paria, fiind nevoiţi să se încadreze în cele mai umile, degradante, istovitoare slujbe. La rubrica sa, „Datoria de-a nu uita”, Ioana Diaconescu – „Din arhiva CNSAS-ului”: În nota Securității din 13 mai 1985 (fila 219, Dosarul D 120, volumul 5) se afirmă: „Un număr sporit de scriitori adoptă deschis atitudini negative la adresa politicii culturale a partidului şi statului nostru, iniţiază acţiuni protestatare sau de stimulare a unor stări tensionate folosind diverse forme de manifestare”. Ca urmare, Iulian Vlad îi dă generalului de Securitate Aron Bordea următorul ordin din 27 august 1985: …Să completaţi reţeaua informativă cu surse capabile să contribuie direct la estomparea unor fapte sau fenomene negative… Iar șeful Direcţiei I, colonel Raţiu Gheorghe… în raportul din 13 octombrie 1986 aduce precizări: …Vor fi luaţi în lucru pentru verificări complexe şi influenţare pozitivă scriitorii care au prezentat spre publicare lucrări cu un conţinut necorespunzător din punct de vedere politic… Vor fi verificaţi prin dosare de urmărire informativă redactori care în mod repetat au prezentat spre aprobare lucrări care au ridicat probleme. În sumar (selectiv): Dan Cristea, Alex Ștefănescu, Petre Răileanu, Anastasia Dumitru, Aurel Maria Baros, Felix Nicolau, Mircea Bârsilă, Al. Ecovoiu, Linda Maria Baros, Virgil Rațiu, Simona-Grazia Dima, Mircea Stâncel, Ana Dobre, Iustin Moraru, Emil Lungeanu. In Memoriam: Angela Marinescu, Liviu Georgescu.
HYPERION 10-11-12 / 2023
Gellu Dorian, la Editorial, „Ce-ar trebui pus în locul lamentoului?”: Deculturalizarea de care vorbește în articolul său Nicolae Manolescu vine tocmai din aceste atitudini care izolează centrele de influenţă, le federalizează într-un mod care duce la dezbinare în chiar interiorul acestora. Erodarea de acest fel este mult mai periculoasă decât dezinteresul guvernamental faţă de cultura proprie, chiar mai periculoasă decât formele facile de cultură sau de promovare a acesteia pe toate reţelele de socializare, televiziuni, mass-media etc., cum vedem că se întâmplă acum, într-o expansiune de nestăvilit în detrimentul culturii adevărate. Şi asta pentru că acel impuls stimulator care trebuie să vină de la cei care sunt recunoscuţi legitimi să promoveze cultura de valoare nu mai este deloc stimulativ, ci dimpotrivă, atâta timp cât reprezintă doar interesele unui grup din ce în ce mai mic și din ce în ce mai degradat etic. A se vedea foarte limpede de către cei vizaţi aici ce atmosferă persistă în astfel de grupuri, care, fiind acolo pentru interesul întregii obști, își fac rocadele de laude, premii sau alte forme de promovare, ignorând restul vieţii literare, viaţă care se risipește în dezamăgiri și retrageri de pe piaţă. La Invitatul revistei, Lucian Vasiliu (dialog realizat de Nicolae Corlat): Regret că nu am avut parte de mai mulţi oponenţi, adversari, inamici. Ei m-au stimulat mereu. Chiar când au atacat, imund, instituţia la care trudeam, transpirat și transparent. Deseori, cu atac la persoană. Am ajuns să fiu numit și securist. Eu zic, mai românește, securitist, împreună cu magistrul regretat, eminescologul Dumitru Irimia. Spun securitist: de la securitate, nu de la secure! Cu tot respectul pentru serviciile care protejează, dezideologizate, comunităţile, principiile democratice, ţările! Între timp, au apărut, parţial, documente despre care habar nu aveam, care probează că nu am delaţionat. Dimpotrivă: aveam dosar de urmărire informativă. Am fost anchetat în toamna anului 1983 (cu cinci capete de acuzare!) etc. În timp, peste decenii, multe alte lucruri se vor lămuri, sperăm. În alte pagini, Alexandru Cistelecan (dialog realizat de Daniel Cristea-Enache): Așa mi se pare și mie, că tinerii se străduiesc să reînvie „stânga“, s-o scape de complexul de vinovăţie, s-o exorcizeze și s-o reabiliteze și că (unii) au devenit cam prea militanţi în materie de „progresism“. Eu mă suspectez că sunt foarte slab ideologizat, nesigur, dând dreptate când unuia, când altuia, după cum bate vântul argumentelor. În discuţiile „ideologice“ sunt mereu tentat să-i dau dreptate celui cu care vorbesc, părându-mi-se că are păreri mai articulate și mai bine argumentate. Pare că toţi ceilalţi au dreptate, doar eu nu… Am votat, până au existat, cu ţărăniștii, crezându-mă creștin-democrat (cred c-am rămas, deși nu neapărat practicant), dar creștin-democraţia a ieșit din istorie (mi se pare că numai la nemţi mai rezistă)… Pentru opţiunea ideologică a unui poet/ a unei poete, eu n-aș conta pe mine. Dacă nu mă convinge arta, nu mă convinge nici ideologia. Dacă arta mă convinge, nu sunt exasperat de ideologie. Toată lumea poate greși, iar poeţii au dreptul și la aberaţii. În sumar (selectiv): Ioana Diaconescu, Radu Sergiu Ruba, Liviu Georgescu, D. Ungureanu, Vasile Spiridon, Radu Voinescu, Valentin Coșereanu, Ioan Holban, Dan Perșa, Vianu Mureșan, Alexa Visarion, Simona-Grazia Dima, N. Sava, Magda Ursache, Leo Butnaru.
SCRIPTOR 11-12 / 2023
Mihaela Paraschiv, „Ipostaze cantemiriene controversate: academician și francmason” – Numirea lui Dimitrie Cantemir, la 11 iulie 1714, ca membru al Academiei din Berlin, a avut loc într-un context deosebit de prielnic. Academia Franceză ființa de 80 de ani, iar academiile germană și rusă fuseseră înființate la începutul secolului al XVIII-lea. Nevoia de noi membri, care să acopere disciplinele de bază, a făcut ca savanții germani să-și extindă interesul spre estul Europei, unde, în cercurile științifice din Sankt Petersburg, au descoperit scrierile unui savant iluminist, care i-au ajutat să înțeleagă mai bine situația din partea orientală a Europei… E mai puțin cunoscut faptul că Dimitrie Cantemir a fost unul dintre primii francmasoni români și că a existat în perioada interbelică la Iași o Lojă masonică care-i purta numele, unul dintre maeștrii ei fiind Mihail Sadoveanu. După 1989, alte loji i-au preluat numele, iar cea din Iași continuă să se numească Dimitrie Cantemir… După scurta sa perioadă de domnie în scaunul Moldovei, Cantemir s-a stabilit definitiv la Moscova, la curtea țarului Petru cel Mare, el însuși francmason, care l-a cooptat în mișcarea masonică. Pe această filieră se crede că fostul domn moldovean a primit comanda, de la membrii Academiei din Berlin, în marea lor majoritate francmasoni, de a scrie o lucrare despre țara în care domnise… Se știe că a murit de diabet zaharat, pe 21 august 1723, la moșia sa din Harkov, înainte de a fi împlinit 50 de ani, fiind înhumat, așa cum a dorit, la Moscova, în biserica Sfinții Constantin și Elena, ctitorită de el… După mai bine de două secole, în baza unui acord diplomatic între Rusia și România, mediat de miniștrii de externe Titulescu și Litvinov, rămășițele sale pământești au fost aduse în România și se află astăzi la Biserica Trei Ierarhi din Iași. Lipsa capului din racla cu oseminte s-ar explica, în opinia unora, prin apartenența lui Cantemir la ordinul masonic Rosacrucian… Cei care-l consideră pe Cantemir rosacrucian, cred că după moarte capul său a fost luat pentru a fi depus în Scoția, pe domeniul Rosslyn, de lângă Edinburg, unde se afla din 1440 o mănăstire construită după regulile și simbolistica masonică. În alte pagini, Simona Modreanu, „Fabula proscrisă”: Șobolanii corectitudinii politice rod îngrăditurile în numele discursului democratic, egalitar, progresist în încercarea de a disciplina, de a intoxica sau de a reprima de-a dreptul orice dimensiune a imaginarului, individuală sau colectivă. Producțiile culturale mainstream cunosc deja limite severe ale libertății lor, iar zidurile în mișcare ale interdicției ne strâng și ne împresoară tot mai mult în fiecare zi. Facultatea de a imagina devine, în cel mai rău caz, o crimă a gândirii, în cel mai bun caz, o blândă delincvență a dorinței, o pastă modulabilă în autoficțiune sau angajament social. O poliție politică a visului? (…) A disciplina mintea înseamnă a disciplina imaginația, în timp ce a imagina înseamnă, de cele mai multe ori, a anticipa. Or, ceea ce se pune în mișcare astăzi, în special prin acțiunea insidioasă a ideologiilor la modă, a grilelor feministe, marxiste, de-colonialiste, psihanalitice, relativiste etc. este tocmai aceasta: o încercare de a nega trecutul, de a citi altfel prezentul și de a ne apropria viitorul. În sumar, selectiv: Marian Drăghici, Eugen Barz, Irina Nechit, Gh. Vidican, Angela Martin, Bogdan Crețu, Leo Butnaru, Gellu Dorian, Ioan-Aurel Pop, Eugen Uricaru, Anastasia Dumitru, Ștefan Afloroaei, Mircea V. Ciobanu, Ioan Holban, C. Cubleșan, Lucian Scurtu. Dosar – Emil Iordache.
CRONOGRAF 4 / 2023
Revistă trimestrială, apare de opt ani la Satu Mare. La Atitudini, Tudorel Urian, „Intelectualul în lumea contemporană”: Mulți se cred și se autodeclară intelectuali, dar câți sunt în realitate? În această discuție eu înțeleg prin intelectual pe cineva recunoscut ca reper pentru societate prin scrierile sale și prin atitudinea civică, fermă nenegociabilă, credibilă prin onestitatea și principialitatea ei… Prima datorie a intelectualului (altfel nu s-ar putea numi intelectual) este să-și alcătuiască o viziune proprie despre lumea contemporană și valorile care ar trebui să o domine, pe care să o poată explica și argumenta (chiar în condiții ostile), calm, rațional, firesc… Aceștia nu-și supralicitează niciodată luările de poziție, le prezintă ca pe niște simple opinii și sunt gata să le pună în dialog cu părerile altora pentru a se ajunge la adevăr. Pentru un intelectual adevărat nu este important ca viziunea sa să învingă în schimbul de idei, ci să se ajungă la interpretarea cea mai bună, indiferent de unde vine aceasta. El își cunoaște valoarea, nu are nimic de dovedit nimănui, poate recunoaște cu inima deschisă că într-o situație concretă argumentele celuilalt pot fi mai valabile decât ale sale și să le accepte cu bucurie. Cum spuneam, pentru el importantă este rezolvarea problemei, nu gloria lui de a avea mereu dreptate. În sumar, selectiv: Mircea Petean, Leo Butnaru, Robert Laszlo, George Vulturescu, Ștefan Borbely, Constantina Reveca Buleu, Oana Boc.
BUCUREȘTIUL LITERAR ȘI ARTISTIC 11-12 / 2023
Ion Pop (interviu realizat de Florentin Popescu): Dacă istoria literaturii va binevoi să mă rețină, ideală ar fi, desigur, „egala măsură”. Ca istoric și critic literar am scris, totuși, – și o spun fără înfumurări inestetice – câteva cărți care se pare că contează, cât de cât, în peisajul cu soluri atât de nesigure al criticii noastre, care mai au, din păcate, destul de dese alunecări și… subsoluri… Asta nu înseamnă, desigur, că aș avea o conștiință hiperbolică, cu totul nerealistă, a rezistenței în timp, nu doar a modestului meu scris poetic ci, în general a poeziei, grav marginalizată acum, prea puțin citită în lumea noastră din ce în ce mai puțin atentă la valorile spiritului, la faptul miraculos că existăm, cu bunele și relele vremurilor. Se preferă, cum vedem mereu, „pâinea și circul”… După Decembrie ’89, s-a produs o schimbare radicală a statutului scriitorului în societate. Din poziția oarecum centrală pe care o deținuse, mai întâi încurajat din rațiuni propagandistice de către regim, scriitorul a fost deplasat spre margini; de unde înainte literatura era, în lipsa altor mijloace de comunicare cu lumea, un canal însemnat, căutat de publicul larg (vezi cozile la apariția unui roman ori a unui volum de versuri mai „curajos”), după ce libertatea de exprimare și de informare a devenit cvasitotală, atenția generală s-a îndreptat spre televiziune, apoi spre internet, în contextul progresului extraordinar al tehnologiilor IT. A scăzut dramatic și numărul cititorilor, s-au redus drastic tirajele cărților de autori români, iar revistele literare încă subvenționate sunt destul de puțin citite. Conflictele concurențiale cu Uniunea Scriitorilor, cu nesfârșite procese și incriminări, au deteriorat mult și zisa „solidaritate”, încât astăzi funcționează, din păcate, nu număr de „bisericuțe” care fragmentează periculos viața literară și a literaturii. Fragmentarea cauzată de comunism a societății continuă să aibă efecte nefaste. Nu-i vorbă că, așa cum s-a observat de câteva voci care contează, sentimentul solidarității n-a fost mai niciodată caracteristic pentru societatea românească, manifestându-se doar în momente dramatice, de cumpănă a istoriei… În sumar (selectiv): Titus Vîjeu, Margareta Labiș, Ioan N. Roșca, Dan Puric, Ion Andreiță, Daniel Mariș.