cronica literară
CHRISTIAN CRĂCIUN

„TIMP MURDAR”

Articol publicat în ediția 2/2024

Moto: „Am știut oare atunci când le-am scris
că, dacă nu le-aș scrie, nu le voi mai crede nici eu?”

 

Jurnalul din ultimul an al ciumei, 1988-1989, al Anei Blandiana s-a bucurat deja de cronici entuziaste. Discuțiile aprofundate pot însă continua de aici. Pentru că este o carte prin multe provocatoare la reflecții. Frica de a nu face din jurnal un „înlocuitor de operă” l-a transformat într-una dintre cele mai acute panoramări din interior ale traiului cotidian în regimul comunismului ceaușist. Aș spune că, dacă avem cărți numeroase despre „anatomia” acestui sistem, mai rare sunt cele care prezintă „fiziologia” lui, anume cum funcționa el la nivel individual. Inteligența analitică, simțul moral și un fel de încăpățânare de a-și păstra condiția elementară („să scriu ce cred, să public ce scriu”, ce simplu în aparență!) formează cimentul acestei cărți despre mizeria cotidiană în comunism și despre rolul intelectualului în aceste vremuri de secetă și de teroare directă ori insidioasă. Două cuvinte îmi par a guverna textul: un verb, a publica și un substantiv, solidaritate. Regăsite după decenii, în timpul izolării pandemice (cum povestește în Cuvânt înainte – cuvânt după), cele patru caiete o surprind chiar pe autoare, într-atât de neverosimil este cotidianul în regimul totalitar. Cum atunci, mă întreb, să creadă „ceilalți”, cei care nu au trăit pe pielea lor această atroce experiență, străinii sau mai tinerii (o temă discretă dar tenace, voi reveni)? Oricâtă bibliografie le-am furniza! Jurnalul începe așadar din ziua aflării unei noi interdicții de publicare, suspendarea rubricii din România literară. Cele două niveluri ale textului, arcanele cotidianului și reflecțiile asupra a ceea ce se întâmplă de aici pornesc. Întrebarea subtextuală apare la fiecare confruntare (care poate fi și o coadă la ouă): care trebuie să fie atitudinea corectă moral față de regim? Întrebare pe care puzderia de șicanări cotidiene o fac dureroasă. Ca să nu-ți fie rușine și să nu-ți trădezi condiția de scriitor? Acesta este și criteriul după care își judecă confrații. Este stupefiată când unii dintre ei au reacții de felul: ei și ce mare lucru că nu mai publici?! – cu două sub-ramuri, îndemnul de a face compromisurile cerute (articole „pe linie”, punerea cenușii în cap) sau de a nu face tapaj, de a se comporta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, în așteptarea renunțării la interdicție. Ana Blandiana însă nu vrea să fie decât scriitor (adică liber), nu vrea să tacă; conștientizarea distanței acestei atitudini față de „ceilalți” (colegi de scris ori oameni obișnuiți) devine din ce în ce mai dureroasă. Aici este stupefacția și suferința lipsei de solidaritate. Romulus Rusan îi reproșează că vrea să schimbe de una singură clima, prin această situare singur împotriva tuturor, care nici ei nu-i place. De subliniat imediat că, spre deosebire de mulți alții, și-a păstrat, cum bine știm, poziția și după 1990, până astăzi, a urmărit și urmărește „să schimbe clima” spirituală a unui popor vegetal. Ceea ce a scris, ce a făcut politic după 1990, Memorialul de la Sighet, conferințele, apelurile repetate la neuitare, toate sunt, din perspectiva de azi, întrezăribile în paginile acestui jurnal.

Aceasta este miza, o istorie intelectuală (a responsabilității intelectualului) în anul ce avea să fie cel din urmă al deceniului satanic. „Poate că subliminal presupuneam că această descriere va fi de folos cândva, dar nu-mi amintesc să mă fi gândit vreodată în registru logic la asta, după cum nu cred că am fost cu adevărat convinsă că acel cândva va exista”, notează exact senzația de fundătură istorică și existențială, lipsa de speranță. Cum arată deci epoca? Una a umilinței permanente, pe de o parte, și a resemnării în fața ei, de cealaltă parte. Frigul, foamea, frica, triada fixată în memorie de Dorin Tudoran, plus absurdul absolut al sistemului, (nenumărate exemple în text) sunt menite să strivească omul. Este „o umilință implantată în amintire până-n prăsele…”. Observă cu finețe diarista că  „memoria este o formă de imaginație” pentru că, citite astăzi chiar de către cei care au trăit vremurile, multe amănunte par de neimaginat. „Portretul de epocă” este portretul unei monstruozități istorice, cu un efect de șoc precum acela când urmărești descrierea unui bestiariu medieval. Aici survine o temă discretă cum spuneam, dar recurentă în textul jurnalului, și care firește că poate fi actualizată la dimensiunile prezentului: ruptura între generații. Autoarea simte dintru început o dureroasă uimire sesizând că tinerii nu par să înțeleagă semnificația profundă a luptei ei pentru a fi publicată, le pare ceva nesemnificativ: „Niciodată nu-mi trecuse însă prin minte că urmașilor noștri nu le va păsa de ceea ce am trăit, ba chiar nu-i va interesa să afle ceea ce am trăit”. Neagră indiferență, care ar putea rupe lanțul vieții gânditoare pe pământ, spune, necenzurându-și gravitatea patetismului. Nu știu dacă nota e de atunci sau din momentul transcrierii caietelor (cum precizează într-un loc), rămâne la fel de dramatică. A găsit tonul (semnul scriitorului mare) echilibrat între luciditatea analizei sociale (omul de la bloc, țăranul care nu mai e țăran, obligat să fure ca să trăiască, intelectualul duplicitar, activistul etc.) și naturalețea lacrimii când moare un pisic, sau de criză de disperare într-o sală mizerabilă de cinema la un film ultra-prost. Așa cum geografic totul este pendulare între București și Comana (cu doar câteva interludii la Cluj, Oradea sau la Neptun), interior pendularea este între singurătate și nevoia de solidaritate. Sunt mai multe cercuri: cei foarte apropiați: Romi, sora Geta, mama, câțiva prieteni de încredere, apoi colegii (o paletă de mare diversitate, se desprind figurile lui Geo Bogza, Tiei Șerbănescu, Gellu Naum, a lui Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu, firește figura greu clasabilă a lui Gogu Rădulescu), apoi sătenii din Comana, vecinii, activiștii. Ana Blandiana are ochiul, luciditatea și strălucirea în enunț ale unui moralist francez, știe să surprindă în formule memorabile complexitatea unui caracter. Astfel un inginer cunoscut e „mărginit intelectual” „prin redusele prilejuri de utilizare a inteligenței”; ea mai întâi vede cazul uman, percepe fenomenul general în care acesta se încadrează și enunță strălucitor diagnosticul. Nu e vorba de eroism în singularizarea ei, ci de o vitală nevoie de normalitate. „Vai de epocile în care a fi normal este un act de eroism”, enunță ea definitiv. Societatea trăiește sub semnul penuriei și al suspiciunii generalizate. Cea mai mare parte a zilelor se consumă în „a căuta” ceea ce lipsește: pâine, benzină, cartofi, lapte, piese de schimb pentru mașină, butelie, medicamente, un radiator pentru a te încălzi, carne, un telefon public care să funcționeze, ciorapi, „totul”, cum spune faimosul său poem din epocă. Antologică este scena în care, invitați de ziua profesorului Dumitru Micu, îi duc în dar un pachet de carne pe care doamna îl primește cu bucurie și grație. La rândul lor, se împrumută la un moment dat cu o pungă de orez. Cum să înțeleagă un adolescent de azi prin ce tribulații trebuia să treci pentru a da un simplu telefon? Puzderia unor astfel de „amănunte” ale coșmarului cotidian are nu doar o funcție rememorativă ori informativă, ci una, să-i spun, de exorcizare. Orice viață din epocă tinde să se transforme într-un „travesti de cenușă” (ce vers! n.m.). Se simte permanent întrebarea: cum a fost cu putință? Și mai sunt, desigur, apăsarea supravegherii permanente a Securității, delațiunea, condamnarea la suspiciune generalizată, la a nu avea încredere în mai nimeni. La care se adaugă zvonistica lansată cu diabolică abilitate și care pur și simplu contorsionează vieți, îți smulge proprietatea propriei biografii. „Realitatea” devine o halucinație. O boală care te face să te îndoiești de toată lumea. „…Sfâșietor rămâne faptul că este imposibil ca doi oameni (chiar buni) să aibă totală încredere unul într-altul și să fie solidari, să fie capabili să treacă peste ceea ce-i desparte (blestemați fie dacii, sau romanii sau turcii sau rușii sau oricine ne-a făcut să fim așa cum suntem!”). Să trăiești sub amenințarea continuă că îți poate fi dărâmată casa de pe o zi pe alta, să vezi sate întregi distruse „ca un mormânt arabil”, înseamnă să trăiești în plin coșmar. O „escaladare a nebuniei”, cum observă autoarea, pe zi ce trece. „…Murdăria, mizeria, bădărănia, aglomerația pe peroane, urâtul devenit obișnuință și sărăcia, devenită unitate de măsură” nu este doar descrierea Gării de Nord, ci a întregii țări. Sistemul astfel construit și bine pus la punct duce, firește, la o singurătate disperantă: „Plăcerea de a fi singuri și chiar plăcerea de a suferi” este indusă perfid de sistem. Spune, conștientizând aceste moduri subtile de manipulare: „Am avut deodată senzația că sunt îngropată de vie, fără să am siguranța că mă va mai găsi cineva vreodată, pentru că nici măcar nu s-a pus vreun semn deasupra mormântului”. De altfel, lipsa de previzibilitate a acestui sistem guvernat de absurd (vezi programul de lucru la fabrica de chibrituri) este chiar modul său bine pus la punct de a funcționa, nu neapărat din ineficiență, ci tot un mod de a controla oamenii. Pentru că este irațional. Prin ce paralizează un astfel de sistem un intelectual? Acesta este, prin definiția lui, sortit să înțeleagă. Or, absurdul kafkiano-ionescian al funcționării Aparatului îl lasă pe gânditor ca un pește pe uscat. Deschizând îngrozit gura pentru a găsi o înghițitură de sens în ceea ce se întâmplă. Privit din timpul prezent, ca în orice jurnal, cititorul îi percepe acut aberațiile: să dărâmi un bloc nou doar pentru a construi altul cu mai multe etaje, să furi „oficial” un camion cu cartofi pe care să-i dai la săteni pentru că se terminase raportarea, să te cheme într-un birou la Miliție unde să te întrebe „v-au făcut ceva ăștia?”, zi de zi apar astfel de exemple. Teroarea și absurdul, teroarea absurdului, absurdul terorii.

Un alt palier este cel al fenomenelor sociale mai largi și mai adânci. Este, de exemplu, o analiză a țăranului român (o perspectivă extrem de interesantă în context asupra lumii Moromeților). „Odată cu pământul, țăranii au pierdut nu numai libertatea, ci și grijile. […] Pierduseră individualismul, dar nu dobândiseră încă solidaritatea, nu mai înțelegeau valorile ancestrale, și nu le înțelegeau încă pe cele moderne. […] Pentru că, înghesuiți unii peste alții, geam în geam și ușă în ușă, cei de la bloc sunt cu desăvârșire străini unii altora: în timp ce «gura satului» era un tribunal de temut, «gura blocului» nu există”. La celălalt pol, oamenii din privilighenția, trăind într-o bogăție sfidătoare față de restul societății. Medici, activiști, securiști, chiar muncitori și funcționari legați de un combinat de carne ș.a.m.d. Diarista își impune răceala unui sociolog ori antropolog studiind un fenomen care altfel ar macula moral. Interogația morală este provocarea pe care totalitarismul o generalizează fiecărui intelectual la nivelul cotidianului.  Și înțelegem că, în fond, totalitarismul, cu agresiunea lui genetică față de individ, în primul rând asta ne răpește: normalitatea. Oamenii supraviețuiesc prin mici exemple de solidaritate morală. Esențiale, dar necoagulate încă într-o Solidaritate. Mai ales la nivelul intelectualilor. Prea egotiști, prea preocupați exclusiv de propria operă pentru a avea curajul atitudinii răspicate. Refuzul Blandianei de a se supune, de a accepta fără reacție interdicția de publicare, de a face gesturile rituale (compromițătoare) pentru a avea din nou „dreptul la semnătură” le este, în fond, și lor favorabil. Astfel, fără să vrea, iese în evidență: „Acum, aceeași problemă, faptul că, vorbind, am făcut să fiu privită. Mă văd prea tare, mă aud prea tare. De ce sunt privită? De ce sunt ascultată? De ce nu mă ascund? De ce nu sunt râmă?”, răbufnește revolta ei. Cea care scrisese parabola poporului vegetal simte acum sufocarea existențială în mijlocul „unui popor în stare de catalepsie”. Dar „Tiranul nu poate fi tiran decât cu complicitatea poporului pe care-l tiranizează. În ceea ce privește vinovăția în timp, dincolo de timp, […] din moment ce toți pot invoca teroarea ca o scuză, vinovat nu mai e nimeni în mod relativ, și sunt toți în mod absolut. […] Posteritatea literară este una din cele mai sigure forme de supraviețuire, deci, cu cât un scriitor este mai bun, el va trebui să răspundă și va fi considerat vinovat (indiferent în ce măsură a fost și victimă în acest timp) de tot ce a fost”. O asemenea exigență morală, nu neapărat spectaculoasă, cât incredibil de tenace, nu este deloc comună în istoria noastră intelectuală (talentul nu justifică în niciun fel abdicarea morală, dimpotrivă, crește absolut exigența); ea mă trimite cu gândul la poziția Monicăi Lovinescu. Consemnează într-o paranteză: „Nu există aspect moral mai cutremurător în România de azi decât felul în care cinstea începe să se asocieze în mod aproape necesar cu nebunia, ca un fel de pandant real al întrebărilor psihiatrice ale disidenților”. Exigența se manifestă și în plan strict cultural (puține dar foarte interesant severe note despre cărțile citite sau spectacolele, filmele, concertele urmărite), de exemplu urmărind piesa Cameristele de Jean Genet notează dezamăgită de lipsa de miză ideatică, de falsa subtilitate: „Suntem cu toții prea maturi pentru a ne mai juca de-a subtilitatea și prea disperați pentru a ne interesa de ceva ce nu privește viața și moartea”. Situație limită, literatură la limită! Și o observație, aș spune, de o întristătoare actualitate. Nu am spațiu să citez discuția pe aceeași temă de la p. 430 cu Geta Dimisianu, în care susține vehement că n-ar schimba condiția ei cu cea a unui scriitor apusean pentru că „mi se pare mai ușor să fiu interzisă aici, unde fiecare cuvânt  al meu scăpat interdicției se multiplică și are ecou, decât să fiu liberă acolo unde nimeni nu are timp pentru poezie (dar nici poezia nu are timp pentru nimeni)”.

Ieșirea aceasta din rând, cu toate implicațiile ei, este un destin asumat. Obsesia cu care consemnează orele de scris, ale ei și ale lui Romi, este a unui scriitor care vrea să scrie și să publice conform definiției minimale a rostului său („fiecare oră pierdută este un fragment de sinucidere”). „Literatura de sertar” (expresia nu apare în carte) este ceva contradictoriu în termeni, tocmai pentru că „ălora”, constată autoarea cu o lucidă satisfacție, „le e frică deci nu numai de ceea ce public, ci și de ceea ce scriu, de ceea ce aș putea scrie”. O excelentă definiție a scriitorului pentru orice regim totalitar: o permanentă și gravă amenințare. Da, Ana Blandiana folosește cuvinte mari, care astăzi nu mai sunt „la modă” (O, Doamne!): adevăr, demnitate, cinste, solidaritate etc. Este superba inactualitate a acestui jurnal, insidioasa lui inactualitate de care autoarea este perfect conștientă (funcția publicării lui azi nu este nicidecum numai rememorativă, aș spune că dimpotrivă). Foarte criticele trimiteri la mai tineri confrați, de atunci și de mai azi („impresionată de lipsa lor de perspectivă și în gândire și în destin”, notează după o întâlnire cu două studente) țin tocmai de uitarea acestor cuvinte-atitudini: „Între tăcere și cuvânt, nu cuvântul este perfect, dar arma noastră este cuvântul”. Asemenea enunțuri sculptate desfid teama că jurnalul n-ar fi pe măsura beletristicii. Nu lipsește însă, ca la orice moralist clasic, sarcasmul: vezi toată scena cu tovarășa Sonea, care-i spune galeș și „elegant” la telefon „vă sărut” dar îi apare autoarei „de la brâu în sus om, de la brâu în jos sală de ședință”. Sau lăcomia lui Sorescu, sau formula de prezentare a lui Platon Pardău sau duplicitățile lui G.R., sau analiza lumii lui Moromete (unde „cine nu e rău e prost”). Sau imaginea de roman sud-american a ultimei defilări ceaușiste, unde toți purtau portrete cu „ei”, „o mulțime de ei înșiși”. Ochi de prozator, simț al nuanței în judecata oamenilor și mai ales a fenomenelor social-politice, fragilitate indestructibilă ar fi principalele trăsături ale personajului care a scris jurnalul.

Da, „e prea obositor să ai memorie, și nici nu folosește la nimic”! Intuiția (ea însăși, în sine, indiciu de mare scriitor) de a scrie acest jurnal al perioadei de interdicție (care prin neașteptatul său sfârșit din decembrie 1989 a căpătat o stranie semnificație) ne-a oferit un document uman excepțional. Un document al reflecției morale: „Suntem, obișnuiți să cântărim eroii cu mijloace maniheiste. Însăși noțiunea de erou este o noțiune eminamente dogmatică: nu rezistă la relativitate”. De care leg imediat intuiția unei etape „absolute” a totalitarismului: „Poate faptul că n-ar mai trebui să ieșim din casă pentru a nu mai întâlni nici un om”. S-a făcut, am spune cu dezabuzarea de după trei decenii și jumătate.

„Atunci când o cât de firavă normalitate va fi posibilă să nu iert tuturor totul, jenată și chiar cuprinsă de milă în fața jalnicei lor condiții… mă cunosc însă destul de bine ca să nu-mi fac prea multe iluzii”, sună dramatica promisiune pe care și-o face (există puțin viitor în jurnal, adică puține încercări de a-și imagina un după, tocmai pentru că apăsarea este atât de puternică încât ucide speranța). Neuitarea și neiertarea pe care Jurnalul Anei Blandiana ni le propune sunt un exercițiu necesar și niciodată înfăptuit la scară socială sau măcar a intelighenției. De aceea avem de-a face cu o carte capitală.

 

Ana Blandiana, Mai-mult-ca-trecutul.

Jurnal 31 august 1988 – 12 decembrie 1989, Humanitas, 2023