N-a încercat. Se obişnuise să trăiască fără femeie. Îşi împărţea timpul, cu mare atenţie. Drumurile la Debrecen îl oboseau. Gândea ambuscade. Îşi asuma riscuri. Îl obseda instituţia oficiului vamal din oraş.
Într-o sâmbătă de martie, o cunoscuse pe Victoria Drotliff. O fostă casieră de la Burgtheater-ul din Viena. Locuia în Pianul de Jos. Îl salutase. Îl luase de mână. Aşa fac alea de pe la teatre, îşi spuse Lutz Korodi fără să protesteze. Nu strica o plimbare spre Pianul de Sus. În doi. Aerul moale al înserării. Primăverile din Medio Monte aveau o blândeţe tandră în luna martie. Se răsculau pe cetăţeni, în aprilie, când începeau ploile scurte. Cerul se întuneca brusc. Tunetele şi fulgerele asurzeau urechile şi orbeau ochii.
Victoria Drotliff se întorsese în oraş: „sătulă de foamea pe care am răbdat-o la Viena”.
„Mi-am luat şi normă de bucătăreasă, la o cârciumă cu gulaş. Şi tot degeaba. Trăiam într-un dulap răsturnat, umplut cu paie şi acoperit cu un pled din decor. În spatele scenei. Mă spălam, domnule Korodi, la duşul actorilor”.
I-a făcut de mâncare. Se mişca prin bucătărie de parcă ar fi ştiut unde pusese Lutz Korodi oalele, zarzavaturile şi legumele.
„Gulaşul, domnule Korodi, e o mâncare săţioasă. Dacă-i bine gătită, mănânci o dată pe zi şi-ţi ajunge. Nu-ţi îngreunează stomacul, dacă-i filtrezi grăsimile. Dumneata n-ai, în casă, o bucată de carne de oaie, dar vom face şi fără. O să pun usturoi şi pulpele de găină. Îmi spui după ce guşti, dacă simţi deosebirile”.
Când a văzut-o goală, l-a lăudat pe inspirator. Când i-a spus: „Bravo, domnule Korodi, oricând doreşti, fă-mi un semn”, s-a simţit umflat la pieptu-i subţirel, de parcă s-ar fi născut cocoş. I-au tremurat perciunii. Nu pricepea de ce unii negustori condamnau întâlnirile întâmplătoare. Lui i se păruse că tot ce se petrecuse, între el şi Victoria Drotliff, era coşer. Fusese protectoare. Cam slăbănoagă. Cam fără ţâţe. Nu puteam pretinde marfă de calitatea întâi.
Se simţise ca pe peronul gării. Când pleca la internat. Când îl lua maică-sa în braţe şi-l strângea la piept.
Mişcarea mâinii, în semn de rămas bun. Obrajii lipiţi de fereastra rece a vagonului. Aerul cald şi răcoros, trimis de mâna care se mişca precum o aripă de pasăre.
N-a mai căutat-o. Nici ea pe el. Îi simţea privirea în ceafă. Pândea de la fereastra casei. Lutz Korodi nu întorcea capul. Urca anevoios spre Pianul de Sus. Îi plăcea.
A mâncat, patru zile, din gulaş. Până s-a acrit la gust.
Trecuseră trei zile de când nu mai coborâse pe strada Malinovski. N-a traversat, cu paşi grăbiţi, prin intersecţia cu bulevardul Regele Ferdinand, uşor aplecat de spate, de parcă ar fi cărat o greutate în spinare. N-a fost la concertul domnului violonist Francisc Thury. Nimeni nu i-a simţit lipsa. „M-au
uitat cam uşor”, îşi spuse Lutz Korodi. „Mai vedem noi”.
Îi era poftă de prăjiturile cofetate de Iudita Zsombori. Făcea şi plăcinte cu aluat de pâine, umplute cu brânză de oaie.
Îi era dor de pancovele şi cornurile umplute, din chioşcul şcolar ţinut de Hans Irimie Varga. Cheltuiai doi creiţari şi-ţi umpleai pântecele.
Consiliul orăşenesc hotărâse, în unanimitate, să se înceapă astupatul gropilor din caldarâm. Fusese o iarnă grea. Ieşiseră pe bulevard maşinile de fiert smoală.
Fraţii Spinetti avuseseră mare succes cu lecţiile de dans modern şi clasic. Tineretul stătea la coadă, la casierie. Plătea taxa. Învăţa, în cinci ceasuri, toate formele de ţopăit.
Consilierii orăşeneşti nu întârziau prin cârciumi. Erau familişti devotaţi. Dădeau exemple pentru oraş. Odraslele de consilieri orăşeneşti se culcau deodată cu găinile. Se trezeau la şase dimineaţa. Repetau lecţiile.
Domnii consilieri orăşeneşti citeau aceleaşi cărţi. Începeau lectura la aceeaşi oră. Deschideau cărţile la aceeaşi pagină. Îşi povesteau, unul altuia, acţiunile romanelor. Când planau suspiciuni, când aerul sănătos al oraşului era ameninţat de elucubraţiile câte unuia, consilierii orăşeneşti votau, în unanimitate, interzicerea acelor scrieri, scoaterea lor din librărie şi din rafturile bibliotecii orăşeneşti. Aşa ajunseseră în postura de expulzate cărţi precum „Ţapul”, „Femeia cu carne albă”, „Fecioarele orizontale”, „Fecioare la licitaţie”, „Triumful adulterului”, „Sexul de peste drum” şi multe alte titluri care te făceau să roşeşti.
Domnii consilieri orăşeneşti cumpăraseră patru exemplare dintr-o nouă apariţie. Se pregăteau să voteze interzicerea ei. Până atunci, o parcurgeau cu pasiune. Era interesantă. „Ora sexuală. Tehnica şi misterele sexualităţii” de Prunk. Nu putea fi lăsată în circulaţie.
„Poate dacă ar mai fi schimbat, pe ici, pe acolo, şi ar fi renunţat la titlu”, spuse domnul consilier Benea.
„Ar fi putut să-i spună Tehnica misterioasă sau doar tehnici”, completa domnul consilier Trif. „Şi n-ar mai fi fost probleme”.
„Noi avem de păzit aici, domnilor, morala. Nu ne putem juca, o carte ca asta n-are voie să existe într-un oraş ca ăsta”, spuse domnul consilier Nistor.
Consilierii orăşeneşti erau aceiaşi: Benea, Nistor, Trif şi Matiaskovski. N-aveau nume de botez. Se îngrijeau de cu vară pentru locuinţa şi hrana necesare anotimpurilor reci. Se strângeau ghem ca viespile. În dreptul urdinişului. Amorţiţi. Se odihneau peste zi. Dădeau din aripioare ca să-şi păstreze căldura trebuincioasă. Toţi le erau datori. Toţi aveau obligaţia să vegheze, ca ei să se treacă în cele mai bune condiţiuni. Când şi când dădeau din aripioare, se înălţau deasupra birourilor din clădirea Consiliului Orăşenesc. Numeau aceste încercări „zboruri de curăţire”.
Când le sosea vremea însuratului, îl chemau pe episcop la ordin. Îi cereau sala de consiliu episcopal. Organizau un concurs-examen pentru a-şi alege consoartele.
Anunţau data, stabileau condiţiile de participare, actele necesare pentru înscriere. Domnul consilier orăşenesc Benea propunea setul de întrebări. Concursul era public. Spectatorii puteau să participe, pentru a constata că nimic nu fusese măsluit. Cele mai bune câştigau. Domnul consilier orăşenesc Benea opta pentru prima clasată. Urma domnul consilier orăşenesc Trif. Apoi, domnul consilier orăşenesc Nistor. Cea care se clasa a patra îi revenea domnului consilier Matiaskovski.
Participau douăzeci şi patru de tinere, de condiţie bună. Elegante. Blonde. Brunetele erau respinse din start. Una dintre emblemele oraşului era gălbeneala aurie a părului muieresc.
Aşezate pe scaunele episcopale, cu foi de hârtie în faţă, tinerele scriau despre tema principală a concursului – examen: „Dorinţele femeii către soţul ei. Prezentare generală. Exemple. Concluzii”.
Temele orale erau compuse din întrebări scurte. Se cereau răspunsuri clare. Nu erau acceptate suspinele, miorlăielile.
„Ştiţi şi vă face plăcere să fierbeţi?”, întrebă domnul consilier orăşenesc Benea. „Cum trebuie gătit curechiul acru şi cum acela dulce?”, „Ce piese teatrale vă plac mai mult?”, „Vă plac hainele simple ori cele împopoţonate?”
La proba orală, domnul consilier orăşenesc Nistor punea întrebarea de cinci puncte, care suna cam aşa: „Ce părere aveţi despre facerea şi creşterea copiilor? Cum se fac ei şi cum se îngrijesc odată obţinuţi?”
După două săptămâni de la organizarea concursului – examen, se afişau rezultatele. Câştigau cele mai pregătite fete ale oraşului.
Lutz Korodi îi vedea. Îi cunoştea. Se salutau. Îşi spunea că energia şi agitaţia consumate de domnii consilieri orăşeneşti, odată transformate în căldură, n-ar fi fost de ajuns să fiarbă apa necesară pentru o ceaşcă de cafea.