Cel mai recent roman al prozatoarei Eliza Roha, Rampa eșuaților (Editura Betta, 2022), abordează o temă destul de puțin prezentă în proza actuală: soarta grupurilor de intelectuali sau/și urmași ai burgheziei avute din Capitală, neadaptați sistemului în perioada comunistă.
Născută în București în 1946, fiica unui mic meseriaș (tatăl, croitor de lux cu școală de stil parizian și atelier propriu), dincolo de problemele de familie, relațiile întortocheate și temerile legate de schimbările sociale și politice, pierderile și reorganizarea în familie, tânăra Eliza are parte de o educație în care mersul la teatru, la concerte, participarea activă la viața culturală a Bucureștilor, interacțiunea cu oameni de artă au făcut parte constantă din viața ei. Ceea ce descrie în acest roman, deși nu este în esență autobiografic, este cunoscut de ea din culisele evenimentelor. Astfel că prin personajele Lala și Bunica, foarte sărace și ascunzându-se pentru a li se pierde „originile nesănătoase”, prozatoarea reușește să descrie pas cu pas un București căzut în comunism și expus unor schimbări drastice. După ce părinții Lalei mor în copilăria ei, uciși într-o acțiune considerată subversivă la adresa noului regim, ea este „preluată” de niște părinți surogat, pierzându-se legătura cu cei reali. Cu o parte din avere împrăștiată și ascunsă pe la rude (bunuri care mai târziu se relevă ca fiind mobilă, argintărie și veselă de oameni bogați și rafinați), Lala își descoperă încet rădăcinile, ceea ce o înfricoșează și mai tare: la facultate și la serviciul ei, din care se întrețin amândouă, caută să ascundă orice legătură cu părinții morți.
Este atrasă de un văr într-o societate spontan formată care se aduna în vila unui doctor, aflată pe o străduță nu departe de Piața Romană, în centrul orașului. Vila cu terasă și fântână arteziană, cu camere înalte și umbroase, casă de om cu stare, găzduiește această grupare de intelectuali vorbitori de limbi străine, unii cântând la instrumente muzicale, cu preocupări artistice. Oameni cândva avuți, educați în copilărie cu guvernantă, cărora li s-a confiscat tot ce aveau, acum se zbat la limita supraviețuirii, dați afară de la locurile de muncă dacă se află amănunte despre dosarul de cadre, persoane care în viața de zi cu zi își ascund identitatea. Lucrează în locuri modeste, mereu temători să nu fie descoperiți, cu salarii minime, dar nu se raliază noului sistem care nu li se potrivește, nu-i înțelege, îi marginalizează.
Orașul se umple de venetici din toate colțurile țării, oameni fără căpătâi devin șefi, grosolănia capătă putere, teama se strecoară în fiecare aspect al vieții. Lipsurile, frigul, lupta pentru procurarea strictului necesar, încălzirea sobelor reci etc. consumă timpul tuturor, îi umilește pe oameni, îi degradează, dar acest grup continuă cumva să răzbească, parcă, fără să perceapă realitatea din jur, susținându-se cu stoicism, protejându-și bruma de demnitate. Până la urmă, la limită, unii fug din țară prin diverse metode, alții se „dau pe brazdă” și colaborează cu regimul pentru supraviețuire. Dinamica grupului este în mișcare, unii pleacă, vin alții noi, până se demolează vila doctorului și sunt nevoiți să se împrăștie.
Eliza Roha aduce acțiunea romanului până în contemporaneitate, își trece personajele prin Revoluție, prin degringolada de după, apoi revendicările și retrocedările, transformarea unora în oportuniști, pierderea filonului de interes cultural, implicarea în politică, trădări, pierderi financiare, conștiința că ești la mâna unor interese mai largi, străine etc. O lume în care goana după bunuri ia locul demnității, căci după atâtea privațiuni, bătălia pentru a avea mai mult desparte familii chiar mai abitir decât înainte sub amenințarea pușcăriei. Când a fost mai bine? Atunci, acum? Calitatea de om își spune cuvântul în criză. Și criza poate fi de multe feluri, își schimbă neașteptat veșmintele. Doctorul încearcă să refacă grupul într-un Conac cumpărat și reconstruit într-o localitate la marginea orașului. Dar e o încercare anacronică în raport cu vremurile: nimic nu mai e cum a fost.
Textul curgător, dens, plin de informație și emoție (prozatoarea fiind și poetă, dozează emoția într-un mod foarte echilibrat), cu dialogurile topite în text, susține o poveste cu multe personaje. Dar nu atât portretele lor contează, cât reconstituirea unei societăți bucureștene pe care prozatoarea – trăind și respirând de peste 75 de ani în tandem cu orașul acesta – o cunoaște bine. E ca o poveste de iubire amară între ea și orașul căruia îi cunoaște înflorirea, zbaterea, ofilirea, frângerea, altoirea, strâmbarea, chinul, frumusețea…