Probabil că puțini sunt cei care mai știu ce a însemnat înspăimântătorul „viscol al copiilor” (numit și „al școlarilor”), care a lovit pe neașteptate Marile Câmpii (afectând mai cu seamă Statul Nebraska și regiunea sudică a Teritoriului Dakota) în ianuarie 1888. Chiar și în Statele Unite ale Americii, fenomenul pare mai degrabă uitat, ignorat ori chiar trecut sub tăcere de multă vreme. Sau, cel puțin așa au stat lucrurile până la apariția tulburătorului roman al lui Melanie Benjamin, purtând chiar acest titlu: Viscolul copiilor. Publicat la începutul anului 2021, venind după câteva creații anterioare ale prozatoarei americane care au captat pe dată atenția publicului și a criticii de specialitate și care au și devenit rapid succese de librărie în S.U.A. și pretutindeni unde au fost traduse, precum Soția aviatorului (2013), Lebedele de pe Fifth Avenue (2016) sau Doamna de la Ritz (2019), Viscolul copiilor impresionează și șochează, cucerește și rămâne în memoria cititorului, fiind, asemenea titlurilor menționate mai sus, un roman istoric și, în egală măsură, o extraordinară operă de ficțiune. Numai că, spre deosebire de toate scrierile de până acum ale lui Benjamin, cartea aceasta – apărută la Editura Humanitas Fiction din București, în Colecția „Raftul Denisei”, excelent tradusă în românește de Irina Bojin, care se dovedește pe deplin capabilă să surprindă subtilitățile și nuanțele stilului autoarei – se remarcă atât printr-o rară profunzime și sensibilitate mai cu seamă în ceea ce privește trăirile și suferințele celor mici, ale celor adesea uitați ori ignorați de literatura mainstream.
Sigur că există numeroase personaje-copii în proza contemporană, însă Melanie Benjamin se apropie, în acest roman, cu înțelegere și cu căldură, mai ales de copiii imigranților de origine norvegiană și de familiile acestora, oameni veniți în America, încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atrași de mirajul unei vieți fericite și nutrind speranța de a găsi peste Ocean acel tărâm al făgăduinței pe care le-o promiseseră, obsesiv, nenumăratele articole și relatări de presă apărute peste tot în Europa acelei epoci. Numai că ceea ce vor descoperi în Statele Unite nu seamănă deloc cu ideile și visurile pe care și le făuriseră acești oameni, mai cu seamă de-a lungul dificilei traversări a Atlanticului. În America, și mai ales pe întinderea Marilor Câmpii, unde sunt îndrumați să se stabilească noii veniți, nu curg râuri de lapte și miere, iar viața e cel puțin la fel de grea ca în Norvegia natală. Iar Visul American nu e, pentru ei, nici pe departe ceea ce-și imaginaseră… Numai că, luptându-se de astă dată cu ei înșiși pentru a-și păstra speranța într-un mai bine care, poate, va veni într-o bună zi, acești oameni dârji și puternici rezistă tentației de a pleca înapoi acasă (unde, în paranteză fie spus, nu-i așteaptă decât sărăcia) și se străduiesc să reziste aici. Și să facă față tuturor provocărilor și greutăților – de la problemele climei aspre la cele ale cultivării pământului ori la dificultățile cultural-lingvistice. Iar copiii lor, în marea majoritate, vor fi la fel: puternici și hotărâți, uneori în ciuda aparențelor, capabili să se salveze și să îi salveze și pe alții. Chiar și fetele – poate că mai ales fetele. Așa cum se va dovedi în timpul marelui viscol din 1888, când Raina Olsen, învățătoarea în vârstă de doar șaisprezece ani, își va salva elevii de la școala din Nebraska unde preda, conducându-i spre adăpost.
În ziua de 12 ianuarie 1888, în regiunea Marilor Câmpii, vremea era neobișnuit de caldă, ceea ce i-a făcut pe mulți (copii sau părinții lor) să-și lase acasă hainele groase și să se bucure fie de aer, de o plimbare afară, fie pur și simplu de o îmbrăcăminte mai ușoară, sub razele soarelui ce părea să anunțe, cam de timpuriu, e drept, venirea primăverii. Numai că, imediat după prânz, a avut loc o shimbare bruscă a vremii, gerul venind realmente în câteva minute, iar temperatura scăzând aproape instantaneu cu peste douăzeci de grade. Astfel a început marele viscol al acelui început de an, una dintre cele mai mari furtuni de zăpadă din istoria Statelor Unite și una dintre cele mai grave în ceea ce privește consecințele. Momentul a fost cel mai rău dintre toate, pentru că exact la vremea când vântul s-a întețit și a început să ningă, școlile și-au încheiat programul, iar copiii erau pe punctul de a pleca acasă. Cum unii dintre ei chiar au pornit la drum, au fost surprinși de dezlănțuirea de uragan a viscolului înainte de a se putea adăposti undeva, astfel că mulți au pierit în chip tragic, îngropați în munții de omăt, lăsând în urma lor disperarea familiilor, dar și denumirea neobișnuită pentru un astfel de fenomen meteo, viscolul copiilor sau al școlarilor… În urma furtunii s-au înregistrat 235 de victime, cel puțin aceasta e cifra care apare în documentele oficiale. Numai că, se pare, numărul victimelor reale a fost cu mult mai mare, dar presa vremii (nu doar din statele cele mai afectate, Nebraska ori Dakota, ci și cea de pe coasta de Est) a ezitat sau chiar a refuzat să prezinte date reale, pentru a nu descuraja numeroșii imigranți care veneau necontenit din Europa și pe care autoritățile americane doreau să-i determine să se stabilească exact în regiunea Marilor Câmpii. Prin urmare, ținând seama și de amănuntul (deloc neînsemnat la acea vreme) că mulți dintre cei care au pierit în urma viscolului erau de origine norvegiană sau suedeză, făcând parte din micile comunități din statele ori teritoriile lovite de uriașa furtună de zăpadă (iar victimele din marea Rezervație Sioux, unde încă mai trăiau numeroși membri ai triburilor indigene, nu au fost niciodată puse la socoteală), ziarele au preferat să trateze acest tragic moment în cheia senzaționalului de moment, care vindea tirajele tot mai mari ale diverselor publicații, asta la început, iar apoi să lase uitarea să se aștearnă, încet, dar sigur, asupra celor petrecute.
De la toate aceste amănunte și aspecte reale pornește Melanie Benjamin în romanul său. Și adaugă o serie de personaje ficționale, însă inspirate, la rândul lor, de fapte ale supraviețuitorilor urgiei – de altfel, cartea se bazează în mare măsură, după cum autoarea însăși mărturisește, pe mărturiile celor care au reușit să se salveze, să salveze pe alții sau să fie salvați în acele ore și zile tragice. Astfel, două surori dintr-o familie de norvegieni stabiliți nu de multă vreme în America, Raina și Gerda Olsen, amândouă adolescente, amândouă învățătoare și amândouă plecate de acasă și stând în gazdă la familii de localnici pentru a preda copiilor din Nebraska și Dakota, sunt confruntate cu această situație limită și trebuie să ia decizii. Decizii importante, de care nu va depinde doar viața lor, ci și a copiilor pe care îi au în grijă. Numai că, în vreme ce Gerda, plină de voioșie și de optimism în acea fatală zi, cu gândul la iubitul cu care spera să facă o plimbare cu sania, îi lasă pe copii să plece singuri acasă, convinsă că aceștia vor ajunge la adăpost înainte de a se înteți vântul, Raina, cu toate că pare fragilă și nesigură, rămâne cu elevii săi în clădirea școlii, iar când vântul sparge geamurile, pornește împreună cu ei, legându-i unul de altul cu baierele șorțulețelor, și îi conduce la cea mai apropiată fermă. Elevii Gerdei pier cu toții în zăpadă, iar ai Rainei sunt salvați. Cea dintâi e considerată o răufăcătoare, de-a dreptul o criminală, iar cea de-a doua e celebrată ca o eroină, recompensată cu bani și alte bunuri, elogiată în presă și respectată de toată lumea. Pe Gerda până și propria familie o ignoră și, treptat, o va uita, iar pe Raina cu toții o admiră și o respectă.
Sunt ele, însă, atât de diferite? Să fie, oare, Gerda, criminala despre care vorbește lumea? Să fie Raina imaginea perfectă a eroinei care își salvează semenii în orice situație? Sunt doar câteva dintre întrebările pe care, subtextual, romanul lui Melanie Benjamin le ridică în fața cititorilor. Fără a răspunde vreodată sau, în orice caz, fără a formula concluzii definitive, scriitoarea creionează situații și portrete de neuitat. Raina a fost întotdeauna sora mai mică, mai lipsită de putere, mai neajutorată, mai romantică. Iar Gerda, mândria familiei sale și mai ales a tatălui, care vedea în ea fiul puternic și demn pe care nu l-a avut niciodată. Cu toate astea, în momentul în care izbucnește furtuna și trebuie să decidă, cea care face alegerea corectă e Raina, nu Gerda cea cu capul pe umeri. Pentru că Gerda e îndrăgostită. Dar și Raina e la fel, atâta doar că înțelege mai repede decât sora ei, parcă în tumultul propriilor trăiri și în vălmășagul fulgilor și al vântului care urlă afară, că înainte de a se simți răspunzătoare pentru sine, răspunde de viața copiilor pe care-i are în grijă – și pe care își reproșează, acum, că nu a reușit să-i cunoască de-ajuns. Puțin a lipsit ca Gerda să-i rețină la școală pe copii, iar Raina să îi lase să plece. Ce-ar fi fost dacă… Cititorul nu se poate opri să nu se întrebe. Iar în acest fel, romanul lui Melanie Benjamin se citește realmente cu sufletul la gură, suspansul e extraordinar orchestrat de autoarea americană, iar la el contribuie și personajele-copii de pe parcursul cărții, reacțiile lor, suferințele de care au parte, evoluția și salvarea la limită a unora.
În primul rând salvarea de-a dreptul miraculoasă a lui Anette Pedersen, eleva retrasă, tăcută, pusă la muncă de familia la care ajunsese, vândută, practic, de propria sa mamă, ca servitoare. Având la școală un singur prieten, pe veselul Friedrik, Anette pare sortită pieirii, mai cu seamă în momentul în care fuge de la școală, iar Raina nu o poate opri. Băiețelul, însă, o ajunge și împreună vor trece prin viscol. Dar numai unul va fi salvat, micul Friedrik acoperind-o pe Anette cu hainele și cu trupul său. Iar după ce va fi găsită, finalmente, Anette va rămâne în viață, în ciuda mâinii amputate și a imenselor suferințe prin care trece. Și tot ea va deveni veritabila supraviețuitoare din acest impresionant roman. Nu Raina, în ciuda aurei sale de glorie, care, însă, nu-și poate alina nici singurătatea și nici durerea la gândul eșecului surorii ei de a alege corect în timpul viscolului, ci Anette e cea care va reuși, în cele din urmă, să ia cu adevărat viața de la capăt – și să trăiască, să viseze și să spere la mai bine.
Descrierea furtunii e copleșitoare și nu poate fi uitată; când citești acele pagini simți, parcă, de-a dreptul fizic, frigul și amenințarea zăpezii. La fel ca și teama, confuzia, durerea pe care le simt copiii porniți prin marele viscol, uneori însoțiți de învățătoarele lor, și ele, adesea, tot niște copii obligați să ia decizii mult peste capacitatea lor. Iar imensitatea Marilor Câmpii contrastează într-un mod remarcabil cu spațiile înguste în care unii copii ai preeriei ajung să se adăpostească ori să-și găsească sfârșitul, într-un adevărat tur de forță stilistic pe care ni-l oferă Melanie Benjamin. Viscolul copiilor se transformă, în acest fel, dintr-un aparent roman istoric, într-un extraordinar text de atmosferă și, deopotrivă, într-un Bildungsroman, evidențiind inițierea și maturizarea nu o dată brutală prin care trec mai ales protagonistele Raina, Gerda și Anette. Dar autoarea nu pierde din vedere nici încercările lui Gavin Woodson, ziaristul ajuns (exilat…) de la New York la Omaha, specializat în reclame mincinoase ale așa-zisei vieți bune și lipsite de griji pe Marile Câmpii, textele false care îi atrăseseră pe atâția imigranți sărmani în vârtejul mirajului american, de a se împăca cu sine și de a-și ispăși toate aceste păcate, prin articolele pentru prima dată adevărate pe care le scrie în viața sa: articolele despre viscolul copiilor… O poveste de viață – dar și de (și despre) moarte – care nu trebuie uitată. Și din care noi, cititorii de azi, putem învăța multe. Trebuie să învățăm multe.
Melanie Benjamin, Viscolul copiilor. Traducere de Irina Bojin, Bucureşti,
Editura Humanitas Fiction, 2022