În primul rând, GALATEEA CONTEMPORARY ART este dedicată ceramicii. Și e bine.
În al doilea rând, artista CRISTINA BOLBOREA și-a păstrat patronimul. Și asta e bine.
În al treilea rând, trebuie să considerăm expoziția de acum câtva timp a sus-numitei de la galeria, și ea mai sus numită – expoziție al cărei titlu ar putea părea bizar, VERDE, QUE TE QUIERO VERDE (Verde, cât te iubesc, verde), dacă n-am ști că propoziția aceasta provine dintr-un celebru vers al lui Federico García Lorca – drept evenimentul să nu zicem crucial, dar măcar fulminant al anului care a trecut. Iar fraza noastră să reprezinte, de fapt, premisa unei demonstrații infailibile, ce are drept concluzie o judecată de valoare inatacabilă: ceramista aceasta e un fenomen artistic de o maturitate debordantă.
Cristina Bolborea e membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, din anul 1990. A debutat cu o expoziție personală, în 1995, la galeria Căminul Artei din București, apoi a participat la numeroase expoziții de grup și alte 14 personale în România și în străinătate. Pe parcursul anului 2015, ea a expus la Museu Nacional do Azulejo din Lisabona și în alte patru muzee din Portugalia și a fost artistă invitată (cu o colecție de aproximativ 160 de lucrări) la Bienala de Ceramică Aveiro (Museu da Cidade). În 2016, a avut expoziții personale în Spania, la Museo Nacional de Cerámica y Artes Suntuarias Gonzales Martí din Valencia și la Museo Nacional de Artes Decorativas din Madrid. Creația ei a fost distinsă cu premii la Bienala de Ceramică din Cluj-Napoca (2013) și la Expoziția Națională de Ceramică din Constanța (2011). Are un doctorat în Arte Plastice și Decorative, la Universitatea Națională de Arte din București, unde a avut o carieră academică între 2000 și 2021. A fost și curator de expoziții de artă decorativă contemporană.
Revenind la expoziția de la Galateea, aceasta a fost o poveste vizuală desfășurată pe doi pereți (fiindcă deja ei nu se mai puteau numi simeze!), pe care creștea o… viță sălbatică(!) – deci, cum ar veni, Galateea s-a transformat în „Galeria cu viță sălbatică” – da, ați înțeles bine, o viță care avea nu mai puțin de 1.600(!) de frunze din ceramică (tăiate, modelate, arse în cuptor și apoi pictate), ce coborau din vrejuri și care păreau atât de naturale și de verosimile, încât îți venea să le apuci cu mâna și să storci din ele zeama lor verde. Adăugăm că la acest proiect absolut incredibil – celebra reprezentare a stupefacției totale, esențializată în constatarea „Așa ceva nu există!” s-a dovedit a fi o simplă joacă de copil – deci, la această idee nebunească (fiindcă împletește arta cu răbdarea și curajul cu minuțiozitatea, în anturajul unor posibile conotații clinice!!), Cristina Bolborea a lucrat un an și jumătate neîntrerupt (sau, cum îmi spunea ea, „zi și noapte”!). Aici, nu mai e vorba de hărnicie, ci de perseverență și tenacitate cruntă, ce se manifestă, de regulă, la un om de excepție, matur, căci trebuie să recunoaștem că nu oricine are iscusința, abilitatea și până la urmă îndârjirea de a monta, după o osteneală de 18 luni, un stelaj de sârmă groasă, pe care să atârne o mie șase sute de piese de ceramică, prinse cu sârmă subțire.
Interesant este însă că performance-ul propus de artistă, această instalație ceramică, așa cum a numit-o ea, nu se oprea la un prim nivel semantic, dedus din simbolistica verdelui natural, aceea cu clorofila, cu vegetalul organic, cu ciclurile naturii, cu etc., în fine!… Nu.
Spune artista: „Ne-am obișnuit ca, în majoritatea distopiilor, fie ele tratate literar sau cinematografic, proliferarea vegetalului să fie un semn al extincției, al invaziei iraționalului nestrunit, al sălbăticiei distructive, al opresiunii malefice a lianelor, pețiolurilor, staminelor, nervurilor, a liberului (ce ciudat sună, deși, n.n, termenul definește Complexul de vase din țesutul plantelor prin care circulă seva elaborată; parte a scoarței plantelor lemnoase care cuprinde aceste vase și în care se află țesuturile de nutriție, de susținere!)”. Apoi, continuă: „Făcând apel la celebrul vers al lui Lorca (Verde, cât te iubesc, verde), expoziția dorește să restituie sensurile pozitive ale vegetalului, să vorbească în termenii artei despre miracolul clorofilei, al culorii verde ca principiu vital. Poate un zid cotropit de un ocean de verde, un templu înecat în frunze, controlat de furia cotropitoare a plantelor, să-și preschimbe semnificația tradițională? Ne putem oare imagina că ne aflăm în fața unei săli de expoziție în care invazia vegetalului este un semn limpede de regenerare și o promisiune de viață nouă? Răspunsul acestei construcții expoziționale este unul lipsit de ezitări. Un răspuns pe care însă doar îl va sugera și pe care publicul sper să-l și formuleze, pe măsură ce expoziția va crește sub ochii săi”, spune Cristina Bolborea în textul de prezentare. Poate n-ar fi rău să cităm câteva versuri din această extraordinară romanță a lui Federico Garcia Lorca: Verde, cât te iubesc, verde./ Verde vânt. Ramuri de verde./ Luntrea lunecând pe mare,/ calul așteptând în munte./ Cu penumbra cursă-n brâie/ ea visează pe verandă,/ verde carnea, părul verde,/ cu ochii de-argint-zăpadă./ Verde, cât te iubesc, verde./ Pe sub luna ei gitană/ stă natura s-o privească, /dar ea nu poate s-o vadă.// Verde, cât te iubesc, verde./ Stele mari de promoroacă/ vin cu zbaterile umbrei/ ce deschid drum aurorei./ Un smochin julește vântul/ cu-ale lui frunze de șmirghel,/ muntele, motan ce-nhață,/ își zbârlește-agave acre./ Cine va veni? De unde…?/ Țintuită pe verandă,/ verde carnea, părul verde,/ ea visând pe mare-amară. /…/ (Federico García Lorca – Romanță lunatică, trad. Gabriel Cristea)
Pe de altă parte, Cristina Bolborea a creat și o narațiune auxiliară, pe o canava construită din fantastic, pe care puțini sunt capabili s-o decodeze. Numai cei care se dedau desfrâului de a adăsta fix în mijlocul galeriei, declanșând un brainstorming și, paralel, o impetuoasă provocare a simțurilor, sunt în stare. Pentru că, doar dacă privești atent de acolo, din Centru, abia atunci descoperi o cheie simbolică a întregului edificiu artistic realizat. În fundal, pe peretele pe deasupra căruia trece un vrej îmbârligat al viței, ce face astfel legătura dintre cele două „plăci generative” de frunze din ceramică, se află un detaliu inedit: în fața peretelui, agățată de o galerie, o perdea din sârmă, sugerând că după ea se află o fereastră. De aici încolo, spiritul se eliberează, iar fantezia își intră în atribuțiuni. Ea este o fereastră fictivă, căci pe perete, în spatele perdelei transparente, se află un oarecare tablou, sugerat doar prin contururi punctate (fără culori, fără umbre, fără nimic, numai o coală albă cu contururi punctate). De fapt, însă, dacă te apropii bine, descoperi că ea reprezintă replica binecunoscutei Străduțe (în neerlandeză Het Straatje) din Delft, pictura creată între anii 1657-1658 de către Jan Vermeer (pe care artista noastră îl consideră, după gustul ei, ca fiind cel mai mare pictor al tuturor timpurilor!).
Ei bine, din acel moment, începea vertijul. Cu două consecințe: una spațială, cealaltă temporală. Prima era un fel de iluzionism, trompe l`oeil, passe-passe, arnaque sau gimmick (alegeți dvs. unul dintre termenii din franceză), prin care imaginația noastră asculta de exact ce dorea să sugereze artista. Deoarece eram într-o cameră închisă, unde firește că nu putea crește o viță sălbatică, fantezia ne îndemna să ne imaginăm că ea e reflecția în interior a pereților de dinafară, care erau acoperiți de un covor de frunze de viță. Numai că această reflecție nu era una virtuală, cum ar fi trebuit să fie, nici o invenție catoptrică, ci era una cât se poate de reală. Puneai mâna și simțeai. Pipăiai și te edificai (fără să urli arghezian!). Deci, printr-o pasă magică, printr-un tur de passe-passe, dinafara se mutase înăuntru. Unde-i stătea chiar bine.
A doua consecință, spuneam, era una temporală. Circuitul frunzelor în natura Cristinei Bolborea începea din dreapta, unde predominau tonurile de galben, ruginiu, roșu, însemnând toamnă, extincție, moarte. Apoi, el continua cu aripa stângă, unde, încet-încet, culorile se schimbau. Verdele devenea prevalent, cu nuanțele sale închis, deschis și acela crud al bobocului. Întregul excurs vizual suna ca o rugăciune adresată naturii. Verdele înconjurător era atât de fragil, de trecător, atât de primejduit de implacabila complicitate Anotimp-Timp, încât abia mai putea exprima curgerea inexorabilă a acestui ciclu. Dar verdele din fața privirii rămânea verde crud numai pentru o clipă. Și nici atât. Dacă ne întorceam și pivotam pe loc, cu privirea spre dreașpta, observam din nou cum el începe ușor-ușor să se faneze, trece în nuanța de gălbui, apoi, spre cea a tutunului, sfârșind prin a se pierde în roșul năprasnic (culoarea extincției vegetale, dar și a purificării, prevestind reluarea ciclului natural). Din acest punct insesizabil, întorcându-se iar, fragil, gingaș și promițător, printr-un proces de inversare ingenioasă, frunzele sfârșeau prin a renaște, astfel că turul de orizont cuprindea sincron cele două anotimpuri echinoxiale.
Iar în această călătorie intra muros, precum și dincolo de ea, materia era nucleul finit, dar cuprinzând în ea și infinitul, poate chiar neantul. Însoțind discret melancolia dispariției și nostalgia increatului.
Uneori, spectaculosul plasticii iese din sfera senzaționalului și devine filozofie. A fost și cazul acestei expoziții, unde se poate spune că artista și-a făcut un autoportret în écorché vegetal.