cronica literară
MIRCEA V. CIOBANU

LUCIAN VASILIU ȘI GRĂDINA LITERATURII ROMÂNE

Articol publicat în ediția 3/2024

Ar fi un subiect interesant să studiezi metodic ascensiunea fiecărui scriitor din generația optzecistă. Mai întâi, poate ca niciodată (deși au existat excepții), un grup întreg de literați contemporani au pornit la drum din același loc: biblioteca. În cazul unora (precum Lucian Vasiliu, d.e.) se mai adaugă muzeul, iar în cazul altora (având în vedere profesoratul și, aproape obligatoriu, navetismul), se mai suprapune școala/ universitatea (vezi, d.e., Garofița lui Mircea Cărtăreescu sau Întâmplare cu poetul încă student de Romulus Bucur) și drumul (Adio, la Galați de Florin Iaru sau Trenul de noapte al lui Groșan sunt doar exemplele la îndemână), cu câte le are… Nu am atins, ca necesitând prea multă desfășurare, jocurile textuale și intertextuale cu cărțile bibliotecii. Sigur că în ceea ce ține de spațiul bibliotecii, ca reper și punct de pornire, au existat și antecedente (Eminescu și Arghezi, Sorescu și Stănescu, Mircea Ivănescu și Șerban Foarță), dar o generație întreagă crescută pe drojdiile bibliotecii e un fenomen. Pe de altă parte, e o enormă deosebire de substanță și de structură dintre biblioteca lui Mircea Cărtărescu și cea a lui Ioan Groșan, dintre cărțile din care s-a născut Alexandru Mușina și cele care l-au plămădit pe Ion Mureșan, pe Matei Vișniec sau pe Ioan Flora. Fiecare cu Levantul său, fiecare cu discursul său asupra Struțocămilei, cu propria sută de ani de zile de bibliotecă…

Levantul lui Lucian Vasiliu este Mierla de la Casa Pogor, este Verile după Conachi și Șobolanul Bosch. Dar mierla lui folclorică având neapărat în gând modelul („neamul păsăresc”) clasic, care, în tradiție autohtonă, nu putea fi decât romantic: „Corbul domnului profesor e o închipuire/ lovind în fereastra de gheaţă cu ciocul subţire,/ pe cît de hirsut, pe atît de incult/ descins/ dintr-un neam păsăresc de demult” (Edgar Allan Poe).

Corespunzător, discursul său, modelat de grila clasică, dar obținând propriile contururi, așa cum o liană își face loc sub soare fie și în limitele naturale ale rădăcinilor și folosind ca suport vechii arbori sau vechile edificii, dar având libertatea propriilor arabescuri. Cetăţean al unui univers care se întinde de la grecii antici la ante-modernii francezi (precum Villon) sau până la contemporani, L.V. şi-a scris opera în umbra conacului de la Țigănești a lui Conachi („Cântă broaştele/ la conacul logofătului Conachi/ orăcăie/ ca în paginile grecului Aristofan/ Ai cui suntem/ când se îngână ziua cu noaptea,/ …/ Doamne,/ giudecătoriu drept/ câtă deşertăciune/ în clepsidra cu monade sinucigaşe!”). Sau ascultând, cum ziceam mai sus, mierla în curtea Casei Pogor, cu iradieri biografice sau chiar dublu biografice, având în vedere cărarea profană a vieții și cariera literară, indispensabilă primei: „Secvenţele obscure/ în care mi-am surprins părinţii/ m-au ajutat să înţeleg/ noaptea/ de 8 ianuarie 1954/ şi trupul Mierlei, fraged/ în gura şobolanului// şi, mai ales/ cîntecul care însoţeşte disperarea/ de a nu şti, de a mă teme,/ de a trăda consemnul: «Luminaţi-vă faţa! Luminaţi-vă faţa!»”. Scriu aceste rânduri și mă tem să nu o iau pe pajiștea leneșă a imaginilor prea duios-poetice. Or, dincolo de pietatea cu care i-au abordat pe clasici postmodernii noștri optzeciști, există și distanțarea ironică, dar și inflexiunile ludice, și unele și altele fiind tratate de comentatorii ortodocși ca blasfemie, ca atac la cele sfinte.

La relectura poemelor lui Lucian Vasiliu, prilejuită de apariția antologiei Despre omul bun și frumos, m-am prins cu gândul că poetul de la Iași e poate cel mai cunoscut autor al generației. Cunoscut ca om, ca redactor de revistă și de editură, ca director de muzeu. Marea majoritate a celor care au scris despre el (dar au scris mulți, de la Ana Blandiana, Cezar Ivănescu sau Ioanid Romanescu la colegii de generație, precum Traian T. Coşovei sau Nicolae Leahu, dar și la cei mai tineri literați) au amintit, aproape ritualic, impresiile despre omul Lucian Vasiliu, despre prietenul şi colegul. Ar putea aduna de o antologie de memorii. În același timp, mi s-a părut că poetului i se face o mare nedreptate epistemologică (și nu mă refer doar la Lucian Vasiliu) atunci când se rețin impresiile și emoțiile biografice, dar se trece cu vederea relevanța poemelor. Or, efigia adevărată a poetului se desprinde din imaginarul artistic. Câteva excepţii fericite (nu foarte multe) relevă un portret de artist în eternă tinereţe creatoare. Am reţinut o radiografiere diacronică foarte exactă a lui Paul Aretzu, cu prilejul apariţiei volumului Şobolanul Bosch: „Prima carte, Mona-Monada, conţine, evident, ideea singularităţii, poetul urmărind revelarea propriei identităţi, constatându-şi dubla alcătuire, de funcţionar al deşertăciunii, devastat de secunde şi de viermi, dar şi de privilegiat al harului de sus care îi insuflă scrisul. De altfel, această viziune discret livrescă, dualistă, contrastivă va marea permanent scrisul său. Astfel, preocuparea scripturală va fi bulversată cu asiduitate de asaltul existenţial, perceput ca amestec de luciditate şi obscuritate, ca alternanţă de certitudine şi fantezie, ca incongruenţă”.

Frate de spirit cu Costache Conachi și cu Omar Khayam, ucenic discret al lui Leibnitz (și al tuturor înțelepților lumii, de la Lucian Samosaianul la Mihai Ursachi), teoreticianul monadelor (ca unitate de măsură și ritm poetic) în poezia românească, Lucian Vasiliu este blândul și negrăbitul sintetizator al poeziei (post)moderne, văzută în substanța ei neschimbată și în formula organic-etern schimbătoare. Cavaler al metaforei într-o eră anticalofilă, el își așază monadele într-o arhitectonică pe cât de bizară, pe atât de ireproșabilă, ca turlele unei biserici: fiecare cu personalitate, dar contând numai atunci când sunt împreună. Îi plac seriile poematice, precum variațiunile muzical-picturale, deloc întâmplător artiștii plastici fiind personaje ale poemelor sale, în rând cu literații. De aici construcțiile poetice ciclice: monade, dialoguri cu Conachi și cu toți clasicii lumii, epistole în serii (precum, cândva, romanele epistolare), lucianograme sau arte poetice nonformale. Dialogurile sale fără complexe cu toți clasicii lumii (clasicii gândirii, nu doar marii poeți) îl vor conduce la prietenia cu însuși Creatorul suprem, Dumnezeu fiind convertit la dimensiunea sa poetic-terestră prin anagramare: Zeenumud… Poemul Mic tractat despre prietenul Zeenumud este un fel de Aşa grăit-a Zarathustra, comunicarea cu prietenul-zeu ridicând mizele discursului la înălţimile tari şi rarefiate ale unei parabole poetice: „Aici în dreptul cifrei UNU/ îmi amintesc de ZEENUMUD/ disperat în neputinţa/ de a renunţa la tautologii, la pleonasme/ la că, la ci, la unde, la şi/ la falangele de la/ degetele limbii materne// limba lui ZEENUMUD spânzură în cerul gurii mele:/ asediu al limbilor, cruciadă a limbilor,/ incongruenţă a limbilor,/ aici, în dreptul cifrei UNU/ în groapa căreia îngerul meu leneş petrece// Suntem în iarnă. Un văl de cenuşă pe faţă:/ mâinile ochii gura îngheaţă./ Dacă nu te apropii, totul e bine:/ poţi admira în linişte bătălia îngerului cu mine./ Dacă te apropii prea mult în acest câmp deschis/ te vei convinge că am ucis./ Iar cât priveşte acest derizoriu TRACTAT:/ abyssus abyssum invocat// ZEENUMUD mi-a spus într-o noapte:/ «Ascultă:/ Cuvântul Cuvântului nostru/ numai El singur este. Să iubeşti/ Cuvântul Cuvântului tău/ din toată inima ta»…”…

Lucian Vasiliu este un ironic blând și un ludic cuminte. Cu anumite căderi în păcatul apropierii prea familiare, dar atât de firești: în grădina literaturii române el se simte ca acasă. Și regăsim – pe această postată, îngrijită de el, a literaturii, pe Creangă și pe Bacovia, pe Mihai Ursachi și pe Cezar Ivănescu, pe Aristofan şi pe Villon, împreună cu Poe… Sigur că nici el însuși nu lipsește din peisaj, la fel de exotic și inconfundabil, ca și alți inorogi și șobolani: „Lucian Vasiliu/ este inventatorul/ unei monadologii desuete/ aşadar,/ bun de răstignit pe un perete// el e un fel/ de/ n-ar mai fi –/ cînd bezmetic/ şi cînd gri” (Lucianograma).

O senzație care nu îl părăsește pe cititorul lui Lucian Vasiliu este că autorul hălăduiește, realmente, printre cuvintele limbii materne, așa cum ar călători printre locuri și obiecte exotice, descoperindu-le unghiurile și fațetele și testându-le, cu sfârla, sonoritățile. Numai la Matei Vișniec am mai văzut această fascinație în fața cuvintelor (a semnului, nu a semnificantului): „Pe neaşteptate sare zăvorul./ O noapte adâncă a coborât/ peste urbe:/ plec în obişnuita peregrinare// Prietenul/ mă bănuieşte venind prin ceţuri./ Pornim conversând/ pe străzi fără număr/ printre case răzleţe// El perorează despre/ „Principiul feminin al lumii”./ Susţine că nu întâmplător/ Lumina, Solitudinea, însăşi Ziua/ şi Noaptea/ sunt substantive de genul feminin/ Până şi Ora/ şi Moartea şi Clipa aceasta” (Matei).

Contrastele vasiliene sunt complementare, indispensabile discursului, există chiar o armonie, în sens pur estetic, între aceste contraste: „Navighez/ între eroare şi adevăr/ între instinct şi raţiune/ între fratele mort şi fratele viu:/ gura ei este/ gura unei/ nespus de frumoase morţi” (Mona-Monada – V). E ca jocul clar-obscurului în artele plastice. Despre omul bun și frumos ascunde, după o blândă privire a unui spirit cuminte, hieratic și histrionic, drama dintotdeauna a poetului, pentru care mișcările tectonice ale lumii profane sunt întotdeauna „alunecări de teren”: „Frumos îi stă poetului/ într-o groapă cu var –/ fericit cântă în/ corul heruvimilor// visează îmbrăţişarea/ unei duioase hetaire/ pe drum de seară// Frumos îi stă/ pe vreme de ploaie/ într-o groapă cu var/ în lumina stelelor palide,/ bolborosind cu Iov/ sintaxa inaccesibilă// Frumos îi stă/ murmurând în groapa cu var:/ „Noi, iubitorii de detalii,/ noi, iubitorii de edicte,/ noi împotriva împotrivei…”// Frumos îi stă poetului/ într-o groapă cu var,/ cu ochii albi, cu mâinile reci/ într-o groapă cu var/ alunecat nu se ştie cum…”

Este ceva nu doar frumos, ci și firesc în rostirea blândă, fără stridențe, a poetului împăcat cu lumea, calmând-o, domesticind-o, plivind mediul ambiant, oferindu-i șanse prin umanizarea umanității dezumanizate. Viața, moartea, poezia nu mai sunt simple imagini-pretexte, ele sunt borne foarte exacte, și poezia, în această ecuație, nu e doar cea care le acordă sens celorlalte, ci e și în stare să le regenereze/ perpetueze, atunci când disperarea sau indolența le conduce la pierzanie: „Mut printre cei muţi/ cruciat printre cruciaţi –/ astfel mă surprind/ epitetele înserării natale// Mă scufund tot mai lent/ în studiul monadologic// Tu mă priveşti/ cum mă întunec,/ cum ard/ printre tăciunii din urmă/ şi înţelegi că singură metafora/ îl mai poate învia pe Lazăr”.

Cel care îngrijeşte grădina din plăcere nu este o slugă, nu este un angajat, este stăpânul acestei grădini. Aici până şi plantele din flora spontană obţin un farmec aparte, iar ideea de „buruieni” e în mintea acestui îngrijitor: el acceptă ce să fie smuls ca impuritate şi ce se cuvine să cultive… ca produs cultural. Lucian Vasiliu se simte în grădina literelor româneşti ca acasă, totul fiindu-i familiar, totul fiind parte a existenţei sale, crescut de el, împreună cu el.

Lucian Vasiliu, Despre omul bun şi frumos, Editura Ştiinţa, 2024