Voce lirică vibrantă, Nicolae Coande impresionează încă din momentul debutului cu volumul de poeme numit În margine (1995), pentru care primește premiul Uniunii Scriitorilor din România. Cu titluri stranii, volumele ulterioare – fundătura homer; Vânt, tutun și alcool; Femeia despre care scriu; VorbaIago; Persona; Nu m-au lăsat să conduc lumea; Plagiator. 1962; Memoria unui mort este memoria mea; Nu sunt eu bestia – îl consacră pe Nicolae Coande, fapt relevat și de includerea în antologii și reviste literare din Germania, SUA, Belgia, Slovenia, Albania, Franța și Turcia.
Ultimul volum, 33 de cântece pentru Didgeridoo, are un titlu la fel de surprinzător și proiectează involuntar în mintea cititorului ideea că va intra într-un univers liric unic și misterios. Coperta are un concept grafic original, iar pe paginile cărții suntem întâmpinați de nouă fotografii, realizate de Albert Dobrin, ce au rolul unor adevărate ferestre către lume, spații în care s-ar putea proiecta aceleași problematici identitare pe care le așază sub lupă textele. Cele 33 de cântece pentru Didgeridoo creează efectul unei săbii ce sfâșie epiderma realului. Înăuntru și în afară, în lume și totuși dincolo de ea, iată unde se instalează această conștiință poetică imprevizibilă, ce pulverizează prin discursul său faliile palpabilului. Această poezie curajoasă, plină de energii selenare, se hrănește într-o oarecare măsură din concret, din realități imediate, din propria memorie, iar referințele multiple stau mărturie în acest sens. Totuși, nu forma exterioară a lucrurilor reprezintă miezul poemelor, ci tocmai ceea ce e dincolo de vizibil; acolo se naște cu adevărat pulsiunea autentică a existenței, asupra căreia poetul încearcă să ne atragă atenția.
Cele trei părți ale cărții poartă numele unor poezii nucleu – Diastema, Regizorul mut, Salteaua de paie. Recunoaștem în acest volum unele dintre fețele de altădată ale lui Nicolae Coande, același spirit de frondă, ce denunță impostura și sfidează concretul, aceeași fibră ce se revoltă împotriva lumii. Sunt reluate problematici ce par să obsedeze conștiința poetică – scrisul, existența, nonsensul, nimicul, eșecul. Scenariile create, proiectate uneori într-o lume fabuloasă, susțin aceeași ținută poetică vizionară, întărită și perfecționată prin continuitate. Aici, în aceste lumi născute din lume – adevărate heterotopii lirice, dacă ar fi să folosim conceptul validat de Michel Foucault – Nicolae Coande se desprinde încet de mecanismele materialului. Nesemnificativul devine pretextul ideal pentru a plonja dincolo de ceea ce se vede, un exercițiu pe care poetul îl reia din când în când: „Azi când am cerut două baghete cu semințe de susan/ De la mica brutărie din colț/ M-a servit chiar Elisabeth Moss actrița din Povestea slujitoarei/ Filmul după cartea doamnei Margaret Atwood/ O lume unde Dumnezeu vrea copii de la săraci/ Pentru a-i dărui celor care conduc/ Dar nu pot face copii./ De ce ar face Dumnezeu asta?/ Ochii ei verzi nu mi-au răspuns/ Atunci când îmi punea baghetele în punga de hîrtie/ Dar mi s-a părut că împacheta pentru mine tainic/ Doi copii ieșiți atunci din cuptor” (Regizorul mut, p. 41).
Oricât de diferite ar fi poemele, din punct de vedere tematic sau ca tonalitate, nu poți scăpa de impresia că a locui în lume pentru Nicolae Coande nu e nici simplu și cu siguranță nici comod, iar spectacolul existențial capătă uneori accente grotești: „Sînt niște oameni bătuți în cuie afară și niște/ Oameni prinși înăuntru/ Cei din afară se uită la cei dinăuntru dar nu văd nimic/ Cei dinăuntru privesc spre cei din afară dar nu se arată nimic/[…]/ Un ou luminos coboară din nori/ Din ou pășește un copil/ El ciugulește frumos pe cei dinăuntru/ Ciocănește delicat frunțile din afară/ Meteorologul anunță furtună/ Teologul transpiră și face un semn/ Nimeni nu înțelege nimic./ De atâta nimic copilul se face mai mic.” (Atâta nimic, p. 16).
Întâlnim în unele texte ceva din exasperarea ontologică pe care o emană poemele lui Frank O’ Hara. Happening-ul existențial – așa cum îl numește Gheorghe Crăciun – capătă și în poeziile lui Nicolae Coande o tonalitate filozofică, lipsa de sens a lumii atrage după sine o analizare mai profundă a trăirilor, ale căror înțelesuri sunt uneori scurtcircuitate. Poetul nu caută să resemnifice viața prin scris, ci să o așeze sub propriul soare, de unde o privește lucid, sarcastic, ironic, plin de dispreț, incapabil să găsească soluții, neputincios în fața destinului. În acest punct el creează pe marginea vestigiilor concretului simulacre ale realului. Această lume „pestriță”, a planurilor suprapuse și a portretelor ce își pierd rama, amestecă uneori referințele haotic; Nicole Kidman, Pisica de Cheshire, Karl Lagerfeld, Muzeul Metropolitan de Artă, Paul-Ludwing Landsberg, Confesiunile Fericitului Augustin, Pico de la Mirandola, familia Medici, Simone Weil, Joan Didion, Hiroshima și Nagasaki, Bob Wilson, Philip Glass, Marilyn Monroe sau Elisabeth Moss devin simboluri corupte prin recontextualizări lirice, care totuși au, într-un fel sau altul, o miză identitară. Spun acestea ceva despre Nicolae Coande? Cu siguranță. Orice referință pe care poetul o folosește la un moment dat reprezintă o fărâmă a istoriei personale. Totuși, provocarea nu stă în cunoașterea acestor referințe, ci tocmai în capacitatea cititorului de a se desprinde de ceea ce cunoaște și de a îmbrățișa noile formule propuse de creatorul care ne invită astfel în propriul univers.
Sinceritatea cu care Nicolae Coande își expune propriile neînțelegeri și zdrobirea fără milă a oricărei iluzii conving în ceea ce privește autenticitatea acestui discurs, poziționat în răspărul vieții. Istoria faptelor îl urmărește totuși pe poet, iar imposibilitatea ieșirii din timp creează tensiuni și obsesii: „Abia apuc să adorm că mă trezesc să controlez dacă viața mea/ este așa cum trebuie/ Semnele vitale sînt bune trenul încă rulează pe șine călătorii/ coboară pe rînd din vagoane/ Nimeni nu urcă merg din gară în gară pasagerii continuă să/ sară/ Încă n-a urcat nimeni ieri era început de an iar azi este vară/ Cum de nu-și dă nimeni seama nu știu/ Trenul continuă să fie plin deși atîția au coborît/ Notez conștiincios stațiile notez numărul de călători notez/ steagurile galbene coborîte și ridicate./ Notez că visez și notez că sînt treaz/ Cineva probabil notează/ că sînt atît de preocupat de felul în care/ viața înaintează pe șine/ Nimeni nu vrea să știe unde aleargă acest tren/ Nimeni nu a văzut vreodată acest tren/ Cînd am coborît ultima oară nu era nici urmă de gară./ Faptele nu pot fi contrazise.” (Fact checker, p. 7).
Înregistrarea faptelor se face în ritm alert și manieră telegrafică și în alte poezii – Bilete de tren, Rusalii, Copacul cu casă, Încoronare, Cococica. Discursul sincopat dislocă puterea cuvintelor, iar versurile, în care se observă uneori subtil ludicul, par improvizate și nu trădează migala construcțiilor: „Lucernă cosită. Încolonată salată. Roșii blegite în soare/ înspăimântate de cleștii coropișniței/ Mazăre frumos ordonată versurile unui poet modest/ Floarea sa albă apără țeasta lui Ahile cel iute/ Timidul castravete speriat de floarea galben-strop/ care crește din fund/ Rîmele deranjate de vrabia poliglotă/ Sosită la o dușcă lângă furtunul cu apă plată/ Deasupra cartofii excelent ordonați/ La gard stă dreaptă santinela bujorului/ Melcii măsoară nivelul apei în șanțuri/ În absența cârtiței plecate în vizită.” (Încoronare, p. 49)
Deconspirarea poeziei minore, într-o lume a viilor morți, se face chiar cu prețul dezvăluirii propriei nimicnicii, iar evoluția discursului merge până la strigătul de disperare: „Nu am nimic cu poeții minori am fost și eu unul dintre ei/ Preocupați de eul casnic și de structura liricii grafosperme/ Pourvu que ça dure/ Care te duce spre concluziile altora spre/ Strălucirea lor de o clipă[…]/ Domnule, redă-mi vocea de când nu eram trup/ Notele de fier pe
care-am învățat să citesc.” (Numai de ar dura, p. 21) Vocea lui Nicolae Coande rezonează profetic în unele poezii, scrutând uneori abisalul. Tonul e mai aspru acum, iar nimbul tragic și sfâșierea interioară palpită în fiecare vers: „Toată noaptea acestei vieți am plutit pe ocean fără țintă/ Suflete fără lampă cine o să vă salveze vreodată/ O singură barcă toți vor să treacă dincolo/ Nimeni la vîsle copii fără brațe întuneric până la capăt/ Înotînd pe luciul acestei vieți fără far/ O singură voce conduce cursa niciun catarg/ Niciun țărm nu se vede darmite să-l atingi/ Stelele din depozit pariază pe viața cealaltă/ Nu ar trebui îndepărtată această posibilitate/ Toată liniștea acestui pămînt adunată într-un căuș/ Apa de ploaie dorită de condamnați/ Toți gândim același gând umed/ Toți dispărem în aceeași secundă/ Atunci gândul era cel bun./ Atunci de ce suntem aici?” (Toată noaptea acestei vieți, p. 64).
Nicolae Coande propune aici o viziune atipică asupra vieții, iar uneori creează impresia că totul face parte dintr-o strategie de „descărnare” treptată a realului, de îndepărtare a straturilor superficiale, pentru a se ajunge la esența lucrurilor. Materializări ale unei conștiințe tragice ce traversează un secol contorsionat, aceste poeme sparg pe alocuri propriile tipare prin subtile nuanțe ludice, nostalgii ascunse, tușe fantasmagorice, referințe îndrăznețe și interogații provocatoare. Poezii ale unui timp căzut la pământ, greu de asimilat, acestea denunță fără reținere lipsa de verticalitate, mistificarea sau nonsensul, invitând la abandonarea confortului artistic și la recalibrări ale viziunii existențiale, într-o lume ce pare că și-a pierdut pilonii de susținere și se află în cădere liberă.
Nicolae Coande, 33 de cântece pentru Didgeridoo,
Editura Tracus Arte, 2023