O știre de presă despre un spectacol de la Teatrul Mic, întrerupt de o persoană care pretindea că nu e voie să distribui în rolul unui transgender, categorie azi la modă, un actor care, în realitate, nu este așa ceva trimitea la știrile tot mai dese despre nu știu ce mișcare de dincolo de ocean, de unde ne vin azi atâtea, inclusiv avioanele cele mai pefecționate. Activista – căci altfel cum să-i spun? – îmbrăcată sumar, era, ea însăși, un (o?) transgender și, după câteva minute de proteste urlate, a fost îndepărtată de pe scenă, unde-și făcuse numărul. Cu câteva luni înainte, a avut loc ceva asemănător, o reacție mult mai susținută, la spectacolul Teatrului Național „Di Maria II” din Lisabona, cu piesa Catarina și frumusețea de a ucide fasciști, în Sala „Ion Caramitru” de la TNB. Strigătele și interjecțiile de la acel spectacol, ca și cele, mai noi, de la Teatrul Mic, indicau o participare de altă natură decât artistică la spectacol, de obicei întâlnită la publicul de la teatrele „Țăndărică” și „Ion Creangă”, unde spectatorii (copii) iau în serios ceea ce, pentru inițiați, este convenție, adică artă… Parafrazând una dintre lozincile anilor ’50, „încă o lovitură dată imperialismului”, când se vindea ceva de mâncare, putem adăuga: „încă o lovitură” dată nivelului intelectual al populației, atât de periculos pentru cei care vor să devină stăpâni ai unei țări, cu ajutorul ideologiei și fără alegeri libere. Infantilizarea societății a fost unul dintre mijloacele ascunse ale regimului comunist.
Filozoful spaniol Ortega y Gasset, observa în eseul său intitulat Dezumanizarea artei, scris prin anii ’20 ai secolului trecut, că arta dinainte, tradițională, era un fel de continuare a vieții, a realității, ceea ce forma un tip de amator/spectator și convenea așteptărilor acestuia. După definirea noii sensibilități, nouă atunci, în 1925, care refuza tradiția, Ortega y Gasset face o afirmație șocantă: „Poetul începe acolo unde sfârșește omul.” Arta nouă, ce urmărește altceva decât copierea realității, este respinsă hotărât de regimurile totalitare, pentru cel nazist ea e „degenerată”, pentru cel comunist „decadentă”. Or, acest spectator, astfel pregătit pentru receptarea operei de artă, este manipulat de regimurile populiste și dictatoriale.
Tot despre anii ’50, desigur, ai secolului trecut, îmi povestea regretatul meu profesor și coleg de redacție, la Cluj, Ion Vlad. De câte ori aflu de o asemenea reacție, infantilă, la un obiect artistic, îmi amintesc de acel biet om al muncii, dus la teatru, unde se juca Intrigă și iubire de Friedrich Schiller. În momentul când Louise duce la gură paharul cu otravă, debitându-și tirada, omul muncii, care știa și credea că în pahar e otravă, o previne într-o inefabilă ardelenească „nu bè, tu!”, după care, din nou, actrița își continuă tirada și se preface iar că va bea otrava, iar generosul spectator o previne și mai hotărât: „nu bè, tu!”. Când, în fine, conform scenariului, Louise bea otrava și se prăbușește, omul muncii nu se poate abține și izbucnește. „no, ai văzut, tu, proastă!” Diftongul „oa” trebuie imaginat ca fiind rostit într-un fel de vocală „o” deschisă… Bietul om nimerise undeva unde lucrurile se petreceau după alte reguli decât cele știute, din viața zilnică, de acel spectator. Nimeni nu-i explicase că e vorba de o convenție, lasă că și acest cuvânt ar fi fost greu de înțeles pentru el. Populismul regimurilor ce devin dictatoriale duce la asemenea întâmplări…
Aceste regimuri, dar și spectatorul format la școala lor, afirmă că arta trebuie să fie pe înțelesul tuturor. Așa cum dictau și mai toate plenarele PCR și indicațiile prețioase ale lui N. Ceaușescu. Poporul trebuia culturalizat, documentele de partid și de stat dictau egalizarea în jos, conform învățăturilor clasicilor marxism-leninismului. Mai simplu spus: nu cel care n-a pus mâna pe o carte trebuie să învețe cum se citește literatura, ci bietul scriitor, care știa, totuși, câte ceva despre arta sa, e forțat, dacă e oportunist, în aceste regimuri, totalitare și populiste, să scrie ca și cum ar fi uitat tot ce știuse. Vezi: Mitrea Cocor de M. Sadoveanu și atâtea scrieri proletcultiste ale anilor ’50. Pictorul trebuie să zugrăvească, scriitorul tebuie să oglindească, adică să pună în centrul cărților sale figura luminoasă a activistului de partid șamd. Arta pe înțelesul tuturor era o lozincă menită să educe, adică să formeze un om nou. Omul-plastilină din care să se poată modela orice dorește partidul unic. Și iată-l pe omul-plastilină în plină activitate, la atâția ani după ce ne-am imaginat, greșit, că noutatea lui nu se manifestă decât la vot. O logică simplă ne-ar fi ajutat să deducem că, dincolo de vot, omul educat în socialism, adică deculturalizat, e același și la teatru sau, dacă i se întâmplă să intre în vreo sală de expoziții, ori dacă deschide vreo carte.
În zilele noastre, culmea, omul de plastilină de altădată reapare, dar din generațiile noi, care n-au suportat educația marxist-leninistă. Iar, și mai culmea, acum nu statele totalitar-populiste sunt cele care opun cenzura, cea nouă, ci chiar grupurile de persoane interesate să distrugă, pentru că – nu-i așa? – „a distruge înseamnă a crea”.
Arta dezumanizată a lui Ortega y Gasset devine, ea, ținta noilor cenzuri, progresiste, de azi. Iar punctul de vedere progresist de azi se întâlnește deseori cu acela, autoproclamat și el progresist acum 50-60 de ani, când „comisia ideologică” dădea liber sau nu spectacolelor, nefiind nevoie de huiduielile publicului dresat pentru asta. Ceea ce nimeni nu vrea să știe este că progresul acesta a mai fost proclamat, și de oameni cu alte idei, contrare celor ale prezentului, de vreo câteva zeci de ori. Și de fiecare dată mentalitatea societății a luat-o de la capăt, de pe la curbele periculoase, nesemnalate, ale istoriei, știți dumneavoastră ca-n care pildă antică.
Omul de plastilină nu dispare, el reapare când te aștepți mai puțin, cam ca șobolanii din finalul celebrului roman al lui Albert Camus.