După ce au trudit o viață la stat, evoluând multilateral dezvoltat de la cincinalele înjumătățite la munca patriotică nenormată, românii au descoperit, după 1990, proprietatea privată și munca pentru sine.
În confuzia generală a acelor vremuri, bine plantată, dirijată și întreținută de emanații din decembrie 1989, pragmatismul și libera inițiativă la scară mică se întindea ca o boare înviorătoare peste întreaga țară. Se năruiau fabricile și uzinele, se prăbușeau combinatele, se pulverizau șantierele, dar pe altarul noii ordini economice aceste jertfe în cascadă hrăneau iluzia libertății totale. Patronii de chioșcuri și tarabe, noii eroi civilizatori ai economiei de piață, își etalau, în veritabile plantații de forme și culori, aptitudinile manageriale desfășurate pe trotuare, în parcări și scări de blocuri, iar clienții fremătau la farmecul unor produse din țara semilunei, până atunci doar visate. Se sfârșea, astfel, pentru totdeauna, epoca înghețatului pe la uși străine și reci și a mâinilor întinse în zadar. Rugina galantarelor goale se retrăgea și ea, cuminte, în amintire. Precursorii capitalismului uceniceau, în funcție de dibăcie și posibilități, cu mai mult sau mai puțin folos, dar, mai ales, conturau cu sârguință o direcție.
Mai sus, în piscurile cețoase ale guvernăriilor feseniste, dospeau marile tunuri, dar ce mai conta… Toți ochii erau ațintiți în ograda interesului propriu. Păzită de vigilența populară, țara încă nu se vindea, rămânea aici, cuminte, pe tarabe. Sau în băncile în care se topeau, unul după altul, conturi garnisite cu multe zerouri. Capitalismul cu voie de la stat își trăia, zburdalinic și incent, copilăria.
Anii au trecut, gloria chioșcurilor și a tarabelor s-a risipit ca un fum, băncile s-au prăbușit, îngropând sub ele multe destine, dar tunurile tranziției au rămas pe vechile locuri, bine instalate, manevrate de mâini tot mai dibace, trăgând și, mai ales, ex-trăgând mănoasele foloase „din toate pozițiile”.
Romanticul proprietar de tarabă a devenit o nostalgică amintire, zdrobită fără milă de virilitatea noului capitalist – zglobiul patron de partid ce cuibărește în voie prin satele și micile târguri de provincie.
La adăpostul anonimatului și al distanței față de centru, dar și cu complicitatea alegătorului veșnic rătăcitor, el și-a cultivat cu hărnicie, în mandate fără număr, ogorul politic local, l-a secerat cu folos electoral, sporind zestrea procentuală a mereu flămândelor partide. În „teritoriu” el este acum jupânul, cu prestigiu neclintit și acumulări vârtoase, lui i se închină „centrul”, tot mai epuizat și găunos, compromis prin promisiuni neonorate și ratări succesive. Dependența de el îi umflă pieptul și-i cimentează prestigiul. Fără el, partidele ar rătăci prin pustiul votanților, s-ar veșteji în arșița procentelor pitice. Cei mai perseverenți privesc din ce în ce mai sus, urcă treaptă cu treaptă, de la sat la oraș și, apoi, la județ, acolo unde, un cârlig bine aruncat îți aduce prada cea mare, căci, nu-i așa, „are balta pește”, cum se spune în popor.
Iată cum, din figuranți, ei intră în roluri de lungă durată, se poleiesc în luminile scenei, calcă apăsat, nu o mai părăsesc.
Pentru obolul lor neprețuit vine și răsplata. La marea împărțeală guvernamentală, patronii provinciali de partide sunt mereu în prim-plan, se cațără cu avânt, pretind și primesc. Catifelata lor dictatură locală, pusă în operă de cele mai multe ori în disprețul legii, e înșelătoare. În realitate, ea sfâșie, zdrobește tot ce-i stă în cale, ia în stăpânire, pas cu pas, și un centru tot mai epuizat și găunos, dependent aproape total de jocurile provinciei. Vremea baronilor locali devine tot mai înfloritoare. Luați aminte, spun ei, în teritoriu se împușcă votul, se întremează vremelnicul opozant, se călesc viitorii miniștri. La centru se parfumează discursurile, se perie lozincile, la noi, însă, se tocesc pingelele, se adâncesc bătăturile care vă adună voturi, mandate și funcții. Așa că, luați voi Parlamentul și Guvernul, noi, aici, mai la margine, rămânem cu partidul. Ni-i destul. Funcțiile trec, miniștrii se schimbă, partidul rămâne. Și, pe lângă el, și noi, cei care-l păstorim cu dublu folos.