Înainte să mă preocupe conținutul unui text, mă întreb ce este textul în sine, ca formă pură rezultată din asocierile într-un fel misterioase de litere, semne grafice, și totodată ce înseamnă activitatea celui care produce aceste șiruri de semne. Pentru un analfabet, cineva care se ocupă cu scrisul seamănă cu un vrăjitor, desfășoară o activitate bizară, poate suspectă – nu muncește concret, nu execută ceva, nu face mare efort, nu iese nimic palpabil din mâinile lui. Pare să se distreze pictând linii ciudate. Suspiciunea iliteratului se mai domolește, când observă că autorul acelor însemnări poate exprima exact ceea ce vorbește el, dacă dorește. Îl ascultă, îi ia vorbele din gură și le transformă în litere. Uimirea că vorbele, gândurile, mesajele lui pot fi captate și redate prin semnele grafice persistă însă pentru mult timp. Este una dintre mirările fundamentale ale istoriei noastre umane, pentru că are legătură cu originea culturii literare și cu tehnologiile memoriei. Descoperirea mecanismelor de conversie a structurilor vocale în structuri grafice, care asigură totodată conservarea conținuturilor de gândire și expresie, este una dintre cele mai mari revoluții în dezvoltarea civilizației. Cred, apoi, că proba cea mai frapantă a geniului creativ omenesc este creația miilor de limbi diferite și a sistemelor de scriere. Tot ceea ce se întâmplă în cultură de-a lungul timpului este făcut posibil de aceste „instrumente” uluitoare.
Risc o ipoteză antropologică și spun că scrisul se dezvoltă din vânătoare. În ce fel? Urmele animalelor sunt semne naturale, adică forme care indică un referent precis cu care întrețin o legătură de contiguitate. În chip necesar, prezența urmei indică existența animalului. Evidența imediată duce către un existent care este agentul urmei. Urma de copită despicată e diferită de cea a copitei rotunde, dar și de urma de talpă sau de degete. Toate urmele animalelor se constituie pentru vânător în semne naturale ale unui alfabet viu. Recunoaște în urmă marca unui animal, iar, urmărind șirul de urme, îl poate găsi în locul unde se află sau se ascunde – mergi pe urmele iepurelui în zăpadă spre tufiș, mergi pe urmele vulpii spre vizuină. Urmăritorul intuiește sintaxa naturală ce leagă șirul urmelor de prezența într-un loc anume a animalului căutat. Intuiția lui este hermeneutică – știe că există un Sens major pe care-l conține acel șir de semne, iar sensul este chiar prezența animalului. Altfel spus, interpretarea este adeverirea Prezentului. Presupun că din aceste mecanisme hermeneutice primare se dezvoltă cu timpul cele mai sofisticate teologii și arcane cabaliste, care, în esență, merg în direcția adeveririi prezenței divine în lume. De altfel, legătura dintre vânătoare și hermeneutică este prezentă chiar în semantica arcanului: lațul cu care se prinde animalul, lațul propozițiilor enigmatice cu care „se prinde” misterul divin.
Diversitatea urmelor lăsate de animale pe suprafața pământului, pe nisip, zăpadă etc. compune un limbaj, o sintaxă cu reguli indefinite, și se poate institui un sistem de reprezentare al acelei lumi vii urmărind asocierile dintre aceste urme pe suprafețe mai mari sau mai mici, aflate în diverse raporturi. Ca o completare, aș spune că și mirosurile și sunetele sunt semne, pot fi citite și interpretate acurat, întrucât legătura lor cu referentul este mai strânsă în registru spațial. Vânătorul se folosește de câine, care are simțurile mai ascuțite, pentru a prinde urma animalului. Învățarea amprentelor – urme, mirosuri, sunete – este prima formă de alfabetizare a vânătorului, pentru care lumea animalelor constituie un sistem de semne ordonate narativ. Ordinea urmelor îi descrie ceva, desfășoară o poveste eliptică în care el își găsește poziția pentru a obține rezultatul scontat. Se insinuează în sistemul de semne cu intenția lui cinegetică și manipulează ordinea lucrurilor în avantajul său. Ținta lui este animalul, iar urmele îi spun unde se găsește acesta. Urmele indică, divulgă, trădează. Urmărindu-le, ți se dezvăluie un secret.
Nu este vorba de ceva rudimentar în sistemul de semne hieroglifice, un alfabet figurativ, ci dovada că între semn și referent trebuie să existe o relație naturală. Probabil că din această pricină, sistemul hieroglific este prima formă de scriere. Semnul indică și descrie proprietățile referentului. Urma mistrețului „cu colț de argint” este diferită de urma vulpii sau a iepurelui, dar vânătorul le cunoaște pe toate. Semnele alfabetului convențional se inspiră din aceste semne primare, naturale, care sunt urmele animalelor, dar nu în mod imitativ, direct, ci după anumite faze de abstractizare și rafinare prin uzul cotidian din nevoia de comunicare, în care sunt integrate activități și relații dintre semne, precum vedem în scrierea cuneiformă. Am spus că scrisul se dezvoltă din vânătoare, iar acum completez: scriitorul lasă semne, adică urme, iar cititorul este provocat la o partidă de vânătoare. El trebuie „să prindă” sensul, cum prinde vânătorul iepurele sau căprioara. Trebuie să-l sacrifice și să-l ingereze. Lectura este o vânătoare, înțelegerea un succes cinegetic (strigătul „avem carne” din Moartea căprioarei a lui Labiș). Este adevărat că atunci când vânatul este un urs sau un leu, rolurile se pot inversa neașteptat, vânătorul poate să ajungă la rândul lui vânat și să cadă victimă. Așa se întâmplă cu cititorul nepregătit pentru o anumită carte, pentru un anumit autor sau domeniu. Nu oricine poate să vâneze orice, nu oricine poate să citească orice. Pentru ambele activități e nevoie de inteligență, abilitate și forță.
Abia începând cu scrisul avem la îndemână dispozitive externe pentru conservarea patrimoniului oral de gândire, simțire, organizare, reprezentare culturală, atât ca societate, cât și individual. Întrebarea este dacă scrisul rămâne simplu sistem de codare al gândirii/mesajelor din nevoia de conservare și exprimare indirectă – adică la distanță și în timp îndepărtat – sau devine el însuși un stimulator al proceselor mentale? Altfel întrebând: scrisul preia și transmite gânduri sau stimulează producerea lor? Prima funcție este evidentă, fiind vorba de caracterul instrumental al scrisului, însă cred că funcția culturală a acestuia se leagă cel puțin la fel de mult de caracterul stimulativ pentru minte al contactului cu semnele scrise, în ultimă instanță cu textele. Activitatea minții provocată de contactul – prin scris și citit – cu semnele grafice, cu textele, a dus la o mutație psihomentală revoluționară, la apariția unor noi forme de activitate a imaginației și gândirii. Ceea ce se întâmplă în creier și în minte înseamnă mutarea atenției și concentrării de la auz la văz. Cultura orală este auditivă, cea scrisă este vizuală. Cultura orală este produsul vocii și urechii, cea scrisă al literei și ochiului. Această schimbare, care unora poate să le pară copilărească, este de fapt o schimbare fundamentală în evoluția omului și culturii. Cred că acesta e, de fapt, momentul apariției culturii în sens modern.
Sunt convins că tipul de activitate mentală filosofică, științifică, literară în înțelesul clasic, nu se poate dezvolta decât prin contactul cu textele scrise, pe baza exercițiului laborios care înseamnă a croșeta mulțime de gânduri legate între ele pe suprafețe dianoetice și narative foarte lungi și a le reda sub formă de propoziții într-un text. Autorul unui astfel de text, care apare la un moment dat, în anumite condiții în istorie, este înainte de toate un meseriaș deprins cu rutina, răbdător și abia apoi, cineva care gândește. Fără răbdare și rutină, ar formula ziceri, aforisme, apoftegme, eventual scurte fragmente poetice, însă în niciun caz scrieri elaborate, tratate. Gândirea fulgurantă, intuiția, inspirația creatoare nu au legătură directă cu meseria scrisului, care e înainte de toate muncă. Valoarea sau rostul literar/cultural al acesteia este altă discuție. Faptul că, eventual, nu există o valoare culturală recunoscută, nu slăbește valoarea antropologică a gestului scrierii. Precum alergătorul prin pădure care nu participă la nicio competiție, dar aleargă totuși mânat de o convingere și ambiție în sine valoroase, sau pianistul care cântă ascuns de ochii lumii mai frumos decât alții pe scenă doar de dragul muzicii, și scriitorul fără ambiție sau valoare literară face un gest, are o activitate însemnată – produce texte. Citite sau nu, acestea sunt rezultatul ascezei literare, mărturisesc despre autor indiferent de locul lui într-o grilă de evaluare estetică. Pot fi texte ilizibile, slabe, irelevante, însă în felul lor sunt cea mai adecvată expresie a autorului lor, au valoare reprezentativă. Niciun geniu nu ar putea să scrie vreun text mai relevant și ilustrativ pentru stupiditatea cuiva, decât tocmai stupidul care se face scriitor, incapabil să înțeleagă nulitatea propriilor texte. Probabil că nu peste mult timp, când scriitorii se vor ajuta de AI pentru a aprecia comparativ valoarea propriilor texte, cei onești își vor limita drastic publicațiile sau chiar vor renunța, conștienți de mimetismele, redundanțele, sterilitatea producției lor literare. Dar nici atunci nu vor renunța mulți, pentru că onestitatea auctorială este ceva foarte rar întâlnit și pentru că ambiția, vanitatea sunt în mai mare măsură determinanți ai creației, decât inteligența și talentul scriitoricesc.
Memoria naturală nu permite conservarea unor mulțimi prea mari de gânduri, ceea ce face ca exprimarea orală să fie mult mai simplă, rezumativă – uneori simbolică sau aluzivă – decât cea în scris. De asemenea, receptarea mesajelor orale este foarte limitată – nu se pot ține minte de exemplu pagini întregi de text, dar un mesaj scurt se poate memora. Efortul de a scrie presupune amânare, întârziere, dar și elaborare a mesajului, adică un meșteșug în felul țesutului. Mesajul se construiește într-o bună măsură chiar prin întârzierea și amânarea transmiterii lui, iar în acest interval de fervență mentală se iscă gânduri suplimentare, adiționale celui primar care este sămânța mesajului, gânduri din care se țes textele. Prin această activitate se dezvoltă de fapt arta gândirii, argumentației, arta exprimării limpezi și coerente, dar în același timp se dezvoltă un nou tip de memorie, cea documentară scrisă, semnificativ diferită de memoria orală. În primul rând, diferența ține de precizie, complexitate și vastitate a conținutului.
Biblioteca, arhiva se nasc din această activitate de producere și colectare de date scrise, având un rol uriaș în definirea identităților sociale, instituționale, în fixarea mentalităților, în dezvoltarea limbilor și culturilor. Cvasitotalitatea culturilor antice care neglijau scrisul au dispărut sau au fost asimilate. Memoria orală nu permite conservarea tezaurului lingvistic și cultural al vreunei comunități, deoarece purtătorii acelei memorii sunt persoane individuale cu capacitate mentală fatalmente limitată. Este nevoie de o tehnologie nouă pentru conservarea acestora – ceea ce aduce scrisul, cu condiția să se transfere în texte suficient de multe date care compun identitatea culturală a unei comunități, așa încât profilul acesteia să fie relevant și fidel.
Pentru mine, este de multă vreme evident faptul că textele, cărțile în general nu trebuie privite doar prin valoarea lor sau funcția culturală a conținuturilor lor, ci și prin originea lor gestuală. Din momentul în care am învățat scrisul, ca orice altă activitate care devine rutină, și reprezentările noastre despre lume devin încetul cu încetul tot mai mult literare, uităm lumea obscură, ilizibilă care ne cuprindea și însoțea în starea noastră analfabetă, în a cărei matcă ne găseam locul de fapt. Această uitare ce nu pare să conțină nimic dramatic, pentru că este escamotată în aparent glorioasa capacitate de exprimare scriitorală, ne-ar putea sluji de orizont comparativ dacă ne-am propune să punem în oglindă cele două lumi: de dinaintea scrisului și de după deprinderea și practicarea lui literară.
O întrebare serioasă precum aceasta – ce s-a schimbat din momentul în care am început să ne formulăm orizontul nostru lumesc în scris? – are mare relevanță atât pentru omul individual, cât și pentru societăți, respectiv culturi. Există enorm de multe studii, cărți scrise pe această temă, ale căror idei nu aș vrea să le reiau. Nu aș termina în niciun caz la dimensiunile propuse pentru acest eseu. Ceea ce doresc să exprim are în vedere un simplu detaliu din vasta istorie a scrisului, și anume, despre valoarea gestuală a acestuia, semnificația lui independentă de conținuturile propriu-zis exprimate. Faptul că narativitatea orală și cea literară au arhitecturi diferite, stilistică și complexitate diferite este îndeobște cunoscut și îndelung repetat. Diferențele semnificative, însă, dintre gestul de a povesti oral, ce presupune activarea vocii și vocației teatrale a acesteia și gestul de-a scrie, care se face în tăcere și prin abstractizarea cuvintelor în litere, nu sunt la fel de mult discutate, după știința mea.
Să formulez o definiție: cuvintele sunt cărți de joc. Ordinea în care se așează acestea poate fi aleatorie – prinse într-un pachet, aruncate pe masă – sau determinată de reguli convenționale. Oricâte reguli am fixa și am respecta, totuși cuvintele coexistă în limbă ca o mulțime, parțial organizată sau uneori dezorganizată, de elemente autonome asemănător elementelor chimice în natură. Organizarea nu este conținută în esența lor, ci e dată de structurile în care sunt atrase prin diverse procese, precum ar fi pentru apă înghețarea sau fierberea. Aceiași atomi pot lua forma gheții, apei sau aburilor, care sunt structural și funcțional diferite. Totuși, ceea ce face diferența este un factor extern, care, deși nu face parte din substanța apei, o structurează, îi dă formă și proprietăți diverse – temperatura. Cât privește elementele de biochimie, acizii nucleici, proteinele, lipidele, glucidele au o anumită identitate autonomă, compusă din caracteristici și funcții precise, însă organizarea și funcționarea lor este condiționată de un cadru viu, organic, care explică de fapt și apariția, evoluția și dispariția ființelor vii. Principiul de organizare nu poate rezulta din natura elementelor biochimice, ci este un ceva precedent realizării acelor diferențieri în substanța organică și superior ca ordin de existență, ceva în felul entelehiei aristotelice. Această entelehia este și nu este corpul viu.
Preluând exemplele de mai sus din lumea biochimiei, la nivelul limbajului, atunci când este vorba de organizarea cuvintelor, există mereu un factor exterior care impune o anumită ordine. Semnificațiile cuvintelor și sensul acestora, luate autonom, oricât de bine știute, nu sunt suficiente pentru a exprima „stările de fapt” ale lumii, adică ceea ce intră în aria percepției noastre imediate și este intuit în modalități neexplicite. Cuvintele sat, cărare, deal, pădure, brad, urcuș, asfințit, senin, soare, răcoare, sunete, tălăngi, coboară, se aude etc. sunt întrutotul clare, însă ele luate individual, ca sensuri autonome în limbaj, nu transmit nimic. Pentru a transmite ceva, este nevoie de o instanță externă, un operator lingual precum omul care să le organizeze conform unui plan propriu, adică să instituie reguli de ordonare a acestor „cărți de joc”. Doar cu aceste cuvinte se pot face mulțimi de propoziții în funcție de aranjamentul lor – propoziții logice, versuri sau descrieri literare. Factorul organizator este intenționalitatea operatorului lingual. Acesta decide în ce ordine anume vor fi folosite cuvintele și cu ce scop. Mai mulți operatori ar putea realiza compoziții literare distincte cu aceleași cuvinte. Literatura este, de fapt, jocul combinatoriu infinit pe care diverșii scriitori îl realizează cu un număr finit de cuvinte.
Revenind la definiție, se impune întrebarea: dacă într-adevăr cuvintele sunt cărți de joc, cine și de ce joacă? Aparent joacă omul, doar el. Însă în momentul în care omul se joacă cu cuvintele, acestea din urmă, antrenate în vertijul intențional al operatorului, dezvoltă variante combinatorice neprevăzute și neașteptate, pe care spontaneitatea atenției le poate intui și exploata poetic. În mare măsură, dicteul automat este așa ceva. Așa ceva este combinația de cuvinte care dau versuri sau fragmente literare geniale, ce nu sunt premeditate sau controlate intențional. Uneori, mai numim inspirație ceea ce generează astfel de variante combinatorice, însă indiferent cum îi spunem, cred că este vorba mai degrabă de jocul limbajului cu omul decât invers. Limba ca atare este un vast dispozitiv combinatoriu, care, activat în circumstanțe date de intenționalitatea scriitorului, generează de la sine structuri enunțiative, propoziții, constructe ce nu fac parte din niciun proiect literar explicit. În anumite momente, când scriitorul folosește cuvintele ca să se exprime, ajunge să fie deturnat, supus de puterea intrinsecă a geniului pe care doar limba îl are cu adevărat. Cineva care ajunge scriitor bun prin faptul că este posedat de geniul limbii, aservit de acesta și obligat la formulări neașteptate își realizează adevărata vocație. Atunci, el se joacă cu cuvintele numai pentru că, antrenat într-o mișcare pe care n-o mai controlează, limba se joacă cu el.
Arta scrisului înseamnă o continuă tatonare în vederea dezvăluirii variantelor combinatorice ale cuvintelor pe care le folosim. Sigur că există o idee, un proiect, un plan scriitoricesc atunci când ne apucăm de lucru, însă la nivel de intuiție. Toată țesătura lingvistică se realizează pe parcurs și chiar în activitatea scrisului, în bună măsură provocată tocmai de emulația minții cu limbajul, altfel spus, pe măsură ce se declanșează mecanismul combinatoriu. Astfel, în anumite momente, limba dictează, impune, coordonează realizarea unei opere. Valoarea culturală a acesteia va trebui decisă însă prin conjugarea multor perspective, în afara realizării ei strict literare.
Prin exercițiul la care este obligată mintea – în versificare, narare, analiză, raționare, descriere, explicare etc. – activitatea scrisului a întreținut cea mai complexă formulă de cuprindere a experienței noastre în lume, în care viața exterioară și cea interioară s-au împletit simfonic. Mintea angajată în scris a devenit instrumentul cel mai rafinat pentru dezvoltarea civilizației, pentru că lămurește idei, valori, criterii, oferă rațiunile a tot ceea ce suntem și facem. Neglijarea acestei formule de activitate mentală – insist asupra acestui lucru, că scrierea este întâi și-ntâi o revoluție în dezvoltarea minții umane – și parierea pe noile formule multimedia de expresie, care în fond țin de o „a doua oralitate”, este fie ceva infantil, fie dovada unei ignoranțe stridente. Contează, este adevărat, ce se scrie și cum se scrie, dar, mai presus de asta, contează activitatea minții și mișcarea creierului ce traduce lumea în formule de limbaj prin care putem să ne înțelegem, cu care putem să operăm toți.